Erori cognitive: Disonanța Cognitivă

Erorile cognitive sunt responsabile pentru multe dintre credințele noastre greșite, așa că ar fi util să le analizăm și să ținem cont de ele. Prima pe listă: disonanța cognitivă.

Ce este?
Are un nume care sună complicat, dar nu este așa greu de înțeles. Disonanța cognitivă este o stare de conflict sau tensiune atunci când o persoană are două credințe, idei, atitudini, păreri contradictorii. Această stare produce neliniște și trebuie rezolvată într-un fel și de multe ori duce la auto-amăgire și îngreunează acceptarea realității. Ca să înțelegeți mai bine o să vă dau niște exemple.

Să presupunem că vă considerați o persoană morală, bună, incapabilă de acte violente. Acum imaginați-vă că tocmai ați omorât un om. Probabil că o să aveți remușcări și o să fiți neliniștit din cauza a ceea ce s-a întâmplat. Mustrările de conștiință sunt manifestări ale disonanței cognitive. Bineînțeles că nu puteți rămâne în această stare, așa că mintea voastră o să încerce să rezolve situația, dar n-o să fiți complet conștienți de acest proces, o să fiți conștienți doar de rezultate și o să credeți că sunt cele mai bune, sau poate chiar singurele. Cum rezolvăm situația? Păi, cea mai simplă rezolvare ar fi să acceptați că sunteți un criminal și că ați făcut ceva rău. Această soluție este acceptată doar de unii, însă cei mai mulți caută alte metode de scăpare. De exemplu, ajung să considere că o crimă nu este chiar așa de gravă că doar sunt destui alții care au omorât oameni; sau ajung să dea vina pe victimă pentru că i-a provocat –chiar dacă această „provocare” este doar închipuirea vinovatului– cum ar fi de exemplu cazul musulmanilor care pot să omoare o femeie pe motiv că și-a arătat brațele sau părul, și să considere că nu au făcut ceva rău; sau pot să ajungă la concluzia că victima a meritat pentru că e o persoană rea. De exemplu, soțul își surprinde soția în pat cu amantul și, într-un moment de furie, își ia pistolul și o împușcă, iar după ce se mai liniștește îi pare rău, dar ca să se justifice (față de el însuși) ajunge să creadă că a aplicat pedeapsa corectă. Acest exemplu cu crima este unul extrem, dar disonanța cognitivă apare și la situații mai des întâlnite.

Să presupunem că fumați și ați încercat să vă lăsați dar n-ați reușit. Pentru că e greu să acceptați că nu aveți control asupra deciziilor o să căutați justificări. Știți că fumatul este rău pentru sănătate și doriți să fiți sănătoși, așa că cea mai simplă soluție ar fi să nu mai fumați. Cum, de obicei, soluția cea mai simplă este mai greu de luat, o să fie nevoie de altele. Poate o să ziceți (și o să credeți!) că fumatul nu dăunează sănătății așa cum „se zice”, că de fapt sunt minciuni ale celor anti-fumat; sau poate o să ziceți că nu e așa de grav și că „toți tre’ să murim de la ceva”; sau că fumați pentru a slăbi (până la urmă, trebuie să vă țineți greutatea sub control), sau pentru a vă relaxa (orice plăcere are un risc, nu?). Mintea noastră produce destul de ușor tot felul de justificări, dar prin acestea ajungem să fim foarte închiși la ideile din exterior care nu ne convin.

Elevii și copiatul

Judson Mills a făcut un experiment în care a observat cum se schimbă atitudinile unor elevi față de copiat, în funcție de ceea ce fac: copiază sau nu. Subiecții au fost puși să participe la un concurs și li s-a dat impresia că nu sunt supravegheați foarte strict, astfel că unii dintre ei au decis să trișeze, iar alții să rămână corecți. Participanții au fost întrebați ce părerea au despre copiat, înainte de concurs și după concurs. Ce s-a observat este că elevii care au copiat și-au schimbat atitudinea, ajungând să considere că nu e un lucru așa grav, că toată lumea copiază, că nu e un concurs important, că dacă li s-a dat ocazia au trebuit să profite etc. Cei care n-au copiat au ajuns să considere că este un lucru grav să copieze, iar cei care au copiat trebuie pedepsiți și sunt necinstiți. Pe scurt, atitudinile s-au polarizat ca urmare a deciziilor luate. Este efectul disonanței cognitive și aici: fiecare a trebuit să-și justifice (lui însuși/ei înseși) ceea ce a făcut. (Judson Mills, Changes in Moral Attitudes Following Temptation, Journal of Personality, Vol.26);

Efectul Ben Franklin

În 1969, doi psihologi au făcut următorul experiment: subiecții au câștigat o sumă de bani și pe urmă experimentatorul le-a spus la o treime dintre ei că și-a folosit banii proprii și i-a rugat să renunțe la premiu. O altă treime a fost rugată, de o secretară, să renunțe la premii pentru că departamentul de psihologie nu are prea multe fonduri. Iar o altă treime nu a fost rugată să renunțe la premii. Pe urmă, toți participanții au fost întrebați cât de mult le-a plăcut experimentatorul, răspunsurile fiind: cei care au fost rugați personal de experimentator să renunțe la bani l-au plăcut cel mai mult, iar cei care au fost rugați în mod impersonal, de către o secretară, l-au plăcut cel mai puțin. Explicația este că persoanele care fac o favoare cuiva (necunoscut) au sentimente contradictorii („nu îmi place persoana asta în mod special” și „tocmai i-am făcut o favoare”) și încearcă să-și justifice acțiunile ajungând să creadă că au ajutat pentru că de fapt le place acea persoană. „L-am ajutat pentru că e de treabă!”. (studiul original a fost: Jon Jecker and David Landy, Liking A Person As A Function Of Doing Him A Favor, Human Relations 22);

Plictisitorul devine interesant

Într-un experiment, participanții au fost puși să facă lucruri repetitive, fără sens și foarte plictisitoare (roteau niște mânere și apoi le roteau la loc și apoi iar și iar…) pentru o lungă perioadă. Pe urmă, experimentatorul i-a cerut fiecărui participant să îl ajute să convingă o altă persoană să participe (sub pretextul că asistentul care trebuia să îl ajute cu experimentul nu a sosit). Participantul acum trebuia să convingă un necunoscut că experimentul acela plictisitor este de fapt interesant. Unii dintre participanți au fost plătiți cu 20$ pentru asta, alții cu 1$ (iar un grup de control nu a trebuit să convingă pe nimeni). Cei care au fost plătiți cu 1$ au ajuns să considere experimentul mai interesant decât cei plătiți cu 20$, asta pentru că cei ce au primit 20$ au avut o justificare –banii– pentru ce au făcut, pe când ceilalți s-au aflat în disonanță („tocmai am convins pe cineva să participe la ceva plictisitor” și „eu nu mint pentru 1$”) și au ajuns să considere că experimentul nu a fost chiar așa de plictisitor.

Experimentul de mai sus, prezentat de Philip Zimbardo și Leon Festinger:

Cu sau fără dinți?

Un alt exemplu găsim la triburile Dinka și Nuer din Sudan, care obișnuiesc să extragă câțiva dintre dinții din față ai copiilor lor. Antropologii sugerează că acest obicei a apărut într-o perioadă când a fost o epidemie a unei boli care produce blocarea mandibulei. Lipsa dinților din față le-ar fi permis copiilor să se hrănească. Dar dacă ăsta a fost motivul, de ce nu a dispărut această practică? Deși nu are sens pentru cineva din exterior, ea este explicată foarte bine prin teoria disonanței cognitive. În timpul epidemiei sătenii au început să scoată dinții frontali tuturor copiilor, astfel că dacă vreunul dintre ei făcea tetanus, să poată fi hrănit de către adulți. Acesta este un lucru urât de făcut unui copil, mai ales că doar unii dintre ei se îmbolnăveau. Pentru a justifica decizia în fața lor și a copiilor lor au avut nevoie să găsească beneficii date de procedură. De exemplu, ajungeau să considere că scoaterea dinților are o valoare estetică și chiar să transforme asta într-un ritual de trecere. Și exact asta s-a întâmplat. „Persoanele știrbe sunt frumoase”, spun sătenii, „Cei ce au toți dinții sunt urâți: arată ca niște canibali care ar mânca alți oameni. Dantura completă îi face pe oameni să arate ca măgarii.” Înfățișarea fără dinți mai are și alte avantaje: „Ne place sunetul sâsâit pe care îl face când vorbim”, iar adulții îi înurajează pe copii spunându-le că ritualul este un semn de maturitate. Justificarea medicală este de mult uitată, în prezent rămâne doar auto-justificarea psihologică. În loc să renunțe la tradiție, membrii tribului au rezolvat disonanța convingându-se că ritualul crește frumusețea unei persoane. (Toothless is Beautiful: How Humans Will Justify Almost Everything)

Culte apocaliptice

Leon Festinger

Autorul teoriei disonanței cognitive este Leon Festinger care, pentru a o elabora, s-a infiltrat împreună cu încă doi asociați într-un cult apocaliptic. Liderul acestui cult, numit Marian Keech, a prezis că va veni sfârșitul lumii pe 21 decembrie în acel an (1954), iar Festinger a vrut să vadă cum reacționează adepții când profeția nu se împlinește (iar dacă se împlinea, era salvat 🙂 ). Keech le-a spus adepților că în 20 decembrie la miezul nopții vor fi ridicați la cer de către niște nave extraterestre și astfel salvați de la distrugerea lumii. Mulți dintre adepți și-au donat toată averea inclusiv casele și au demisionat de la locurile de muncă și s-au adunat acasă la profetul lor pentru a se ruga. Alții au rămas înfricoșați în casele lor. Soțul doamnei Keech, un necredincios, s-a culcat devreme și a dormit liniștit în timp ce soția lui se ruga alături de adepți în altă cameră. Festinger a făcut o previziune: cei care nu au renunțat la posesii își vor pierde credința, iar cei care și-au donat averea își vor întări credința (pentru că este tot ce le-a mai rămas). La miezul nopții nici urmă de nave extraterestre în curte. Pe la 2 noaptea adepții au devenit destul de îngrijorați, iar la 4:45 doamna Keech a avut o nouă viziune: Lumea a fost scăpată datorită incredibilei credințe a adepților ei! Urmarea acestei profeții false este că adepții și-au mărit credința și, deși înainte erau foarte retrași și nu vorbeau nici cu presa nici cu posibili noi adepți, după „salvarea lumii” au început să facă prozelitism, să convingă cât mai mulți oameni să li se alăture. (sursa: extract din Capitolul 1 din Mistakes Were Made (but not by me), Carol Tavris)

Care este explicația? Adepții puși în fața unui fapt evident (profetul lor a greșit) aveau două gânduri conflictuale: „Sunt o persoană inteligentă” și „Cum am putut să fiu așa prost să cred profețiile astea false?”. Pentru a ieși din disonanță, cea mai simplă cale ar fi fost să accepte că au fost prostiți, au făcut o greșeală, dar cum de multe ori soluția cea mai simplă nu este acceptabilă, au ajuns să caute alte justificări cum ar fi să creadă că într-adevăr au salvat lumea. Pentru că era greu să creadă acest lucru, au făcut tot posibilul să găsească și alte motive să creadă, de aceea au început să convertească alte persoane gândindu-se că „dacă atâta lume crede, trebuie să fie adevărat; nu sunt doar ideile mele, mulți oameni cred”. Asta a făcut auto-amăgirea mai ușor de acceptat.

Calea spre o minte închisă

Disonanța cognitivă ne face să evităm informația care nu corespunde cu ceea ce credem déjà și să dăm importanță informației care ne confirmă credințele (fenomen numit confirmarea prejudecăților, sau confirmation bias), ne face să ne asociem cu oameni care cred ceea ce credem și noi. Uneori această asociere e bună, alteori nu. Nu e bună atunci când creează o separare artificială între „noi” și „ceilalți”. Acest lucru se întâmplă în special în cazul naționaliștilor, sau al grupurilor religioase, ideologiilor politice sau chiar al suporterilor echipelor de fotbal.

Un exemplu de minte închisă la idei noi este prezentatorul emisiunii următoare, care deși primește o explicație clară și ușor de înțeles despre felul în care s-a format ochiul prin evoluție, refuză să creadă. (dați la 15:30, dacă nu sare automat)

La min. 26, Richard Dawkins îl întreabă dacă i s-a părut convingătoare explicația, iar răspunsul este „Nu prea.” motivând că în Biblie scrie altceva. Prezentatorul se află în disonanță fiindcă pentru el a considera evoluția un fapt și a continua să creadă în interpretarea literală a Bibliei sunt credințe incompatibile („Explicația este foarte logică și convingătoare” vs. „Sunt un om credincios, iar Dumnezeu spune că formele de viață nu au evoluat”), forțându-l astfel să ajungă să creadă că explicația nu e chiar așa de convingătoare. Catolicii, în schimb, au rezolvat disonanța considerând că Geneza este doar simbolică.

În disonanță cognitivă intră și conspiraționiștii care sunt puși în fața dovezilor că afirmațiile lor sunt false, iar pentru a își păstra credințele neagă dovezile. De exemplu, resping dovezi științifice pe motivul că ar fi făcute la comandă de către comunitatea științifică, dar nu resping poveștile spuse de cineva care afirmă că a făcut parte din nu-știu-ce servicii secrete (fără să aducă dovezi, că doar e secret) și care spune ce le convine.

Cei ce susțin că vine apocalipsa (de exemplu cea din 2012) își rezolvă disonanța după ce nu se întâmplă nimic sau chiar înainte (pentru siguranță) spunând că de fapt nu e o „distrugere” fizică, ci o „schimbare de paradigmă” sau intrarea într-o nouă „eră”, care se va manifesta prin „modificări la nivel spiritual” adică nedetectabile fizic, dar pe care cei ce cred le vor simți (sau își vor închipui că le simt). În acest fel, o nouă infirmare a credințelor este evitată.

Pe de altă parte, nu trebuie să cădem în eroarea de a crede orice fără dovezi, dar trebuie să fim atenți când respingem sau acceptăm ceva, care este motivul pentru care facem asta.

Linkuri externe:
Cognitive Dissonance (Skeptic’s Dictionary)
Podcastul Point of Inquiry: interviu interesant cu Carol Tavris despre disonanța cognitivă,  pe Youtube sau în original (mp3);

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s