Meta-știința și pseudoștiința: Precogniția

În articolele anterioare din serie am discutat despre problemele din cercetare și despre metodologie. Am văzut exemple concrete din știință, iar în ultimul articol am încercat să aplicăm aceleași standarde pentru două cazuri de medicină alternativă: acupunctura și homeopatia. Să facem același lucru pentru un caz din parapsihologie: precogniția.

Acesta este Daryl Bem, psiholog și parapsiholog, care în 2011 a publicat într-un jurnal de top din psihologie articolul Feeling the Future în care a arătat că oamenii pot „simți” viitorul. Să vedem cât de robuste sunt concluziile sale.

Precogniția. Daryl Bem
Daryl Bem (Sursa: DBem.ws)

Cuprins

Sumar

Introducere

Articolul lui Daryl Bem

Reacții la articol

Interludiu: Cazul altor rezultate extraordinare

Încercări de replicare

Replicări pre-înregistrate

Studiu publicat în 2011, urmat de o replicare reușită în 2003

Folosirea meta-analizelor

„E nevoie de 544 de experimente pentru a nega efectul”

„Sapte din opt teste arată că datele nu sunt compromise de publicare selectivă sau p-hacking”

GIGO (Garbage In, Garbage Out)

„Replicările exacte” nu sunt tocmai replicări exacte

Concluzii

 

Sumar

În 2011 parapsihologul Daryl Bem a publicat o serie de 9 experimente în care a investigat precogniția. În opt dintre ele a găsit-o. A atras atenția reușind să publice rezultatele într-un jurnal de top din psihologie. Când alți cercetători au încercat să repete experimentele lui Bem, nu au reușit să găsească nimic. Bem a revenit în 2014 cu o meta-analiză – o colecție care a cuprins 90 de experimente despre care a spus că ar fi replicări ale experimentelor sale. Multe dintre acestea erau făcute înainte de 2011 și multe studiau „influențe retroactive” în moduri diferite de cele ale sale. Cu toate acestea, Bem a concluzionat că meta-analiza confirmă că precogniția ar exista. Unul dintre cei care au făcut peer-review a arătat că rezultatele sunt cel mai probabil artefacte cauzate de publicarea selectivă (există tendința ca experimentele care găsesc ceva interesant să fie publicate mai des decât cele care nu găsesc nimic). Dacă sunt luate în considerare doar replicările exacte, precogniția nu e de găsit. Dacă sunt luate în considerare doar replicările pre-înregistrate, nici atât. Prin urmare, precogniția pare să fie un efect iluzoriu și rămâne nedemonstrată. Cel mai simplu mod prin care parapsihologii pot demonstra contrariul este să organizeze o replicare la scară largă, pre-înregistrată prin care să verifice dacă într-adevăr există precogniție.

Continuă să citești Meta-știința și pseudoștiința: Precogniția

Anunțuri

Erori cognitive: Iluzia memoriei

De cele mai multe ori ne încredem în amintirile noastre și uneori chiar suntem siguri că avem dreptate (ne amintim corect) chiar dacă surse externe indică altceva. În realitate, amintirile noastre pot fi influențate în multe feluri fără să ne dăm seama. O să prezint în continuare mai multe experimente făcute care arată că memoria noastră nu e așa de bună precum credem.

Ce semn ai văzut?1

În anii ’70, Elizabeth Loftus a făcut următorul experiment: participanților le-au fost arătate poze de la locul unui accident auto. Toți au văzut un Datsun roșu mergând pe stradă, schimbând direcția într-o intersecție și apoi lovind un pieton. După ce au văzut fotografiile, participanților le-au fost date niște informații false într-un mod subtil. În realitate, la intrarea în intersecție era un semn „STOP”, vizibil clar în fotografii. Dar experimentatorii au vrut să implanteze o sugestie, și au întrebat participanții să spună culoarea mașinii care a trecut pe lângă semnul cedează trecerea. Mai târziu, participanților le-au fost arătate două fotografii, una în care apărea un semn STOP și alta în care apărea un semn cedează trecerea și li s-a cerut să aleagă fotografia corectă, adică cea pe care au văzut-o în prima parte a experimentului. Cei mai mulți au fost siguri că au văzut fotografia cu cedează trecerea. Atât de ușor a fost modificată o amintire simplă.

Poate vă gândiți că asta a fost simplu pentru că indicatorul dintr-o poză nu e important, dar când vine vorba de animtiri personale sigur nu facem greșeli. Păi, să vedem…

Amintiri din copilărie2

Într-un studiu din 2002, Kimberly Wade a cerut mai multor persoane să convingă pe cineva din familie să participe la un experiment despre amintirile din copilărie. De asemenea, le-a cerut să îi dea în secret o fotografie din copilărie cu persoana convinsă. Pe urmă, autorii experimentului au folosit această fotografie pentru a crea o fotografie falsă cu participantul într-o călătorie cu un balon cu aer.

Exemplu de poză manipulată: în stânga e o poză cu o amintire reală, iar în dreapta persoanele sunt plasate într-un cadru fals.

Pe lângă această fotografie folosită la crearea imaginii false, experimentatorii au mai cerut trei care înfățișau amintiri reale, cum ar fi de exemplu o poză de la ziua de naștere sau o vizită la grădina zoologică. Participanții au fost apoi intervievați de trei ori pe parcursul a două săptămâni și de fiecare dată le erau arătate fotografiile (trei reale și una falsă) și erau încurajați să descrie cât mai detaliat întâmplările din poze. În primul interviu aproape toată lumea a fost în stare să-și amintească detalii din evenimentele reale, dar aproximativ o treime au zis că își amintesc călătoria cu balonul (iar unii chiar au descris-o detaliat). Pe urmă, participanții au fost rugați să meargă altundeva și să se mai gândească la întâmplările acelea. Până la cel de-al treilea interviu, jumătate dintre participanți și-au „amintit” călătoria [fictivă] cu balonul și mulți au descris-o detaliat. Un participant care la primul interviu a negat că ar fi fost în acel balon, a ajuns să creadă că a fost, și a descris întâmplarea în următorul fel: „Sunt aproape sigur că a fost când eram în clasa I la școala locală… practic pentru 10$ sau așa ceva, puteai să mergi cu balonul cu aer cald și să urci la vreo 20 metri… a fost într-o sâmbătă și… sunt aproape sigur că mama era jos și ne făcea poză”.

Într-un alt experiment nici n-a fost nevoie de o fotografie falsă. Participanții au fost convinși să povestească în detaliu o vizită din copilărie la Disneyland și cum au întâlnit pe cineva în costum de Bugs Bunny (Bugs Bunny nu e personaj Disney, deci nu era în Disneyland).3 Într-un alt studiu realizat într-un centru comercial, părinții participanților au fost întrebați dacă copiii lor s-au pierdut vreodată în mall. După ce au fost selectați doar cei care nu s-au pierdut, experimentatorii au reușit să-i convingă pe mulți să dea detalii despre această experiență.4

Atunci când o persoană cu autoritate ne spune că ni s-a întâmplat ceva ne este greu să negăm și începem să umplem golurile cu propria noastră imaginație, iar după un timp nu mai putem separa realitatea de ficțiune și ne credem propria închipuire.

Sunt sigur că s-a întâmplat

În 1993, președintele Ronald Reagan s-a adresat Congressional Medal of Honor Society și a hotărât să povestească o întâmplare reală pe care a mai spus-o de multe ori: În timpul Celui De-al Doilea Război Mondial un bombardier B-17 ce a supraviețuit atacului antiaerian încerca să se întoarcă acasă peste Canalul Mânecii. Din cauza defecțiunilor, avionul a început să se prăbușească, iar comandantul le-a ordonat celorlalți să sară, dar unul era blocat în turelă. Ultimul om care a sărit descrie cum comandantul stătea lângă turelă și îi spunea celuilalt: „Nu contează, băiete, îl conducem până jos împreună”. Reagan a explicat cum acest act de curaj i-a adus comandantului Medalia de Onoare (postum). O poveste frumoasă, dar… Nu a avut loc! După ce au verificat citatele tuturor celor 434 care au primit Medalia de Onoare, jurnaliștii nu au găsit nicio mențiune a unui astfel de episod. Ba mai mult, cineva a observat că de fapt povestea se potrivește aproape perfect cu ceea ce s-a întâmplat în filmul A Wing and a Prayer.5

O situație asemănătoare este și cartea Fragments de Binjamin Wilkomirsky publicată în Germania în 1995, care descrie experiențele îngrozitoare ale autorului în lagărele de concentrare naziste de la Majdanek și Birkenau. Cartea a primit laude din partea criticilor, Los Angeles Times a numit-o „un clasic al relatărilor de primă-mână ale Holocaustului”, New York Times a scris că e „minunată” și a primit mai multe premii printre care și National Jewish Book Award (1996) sau Prix Mémoire de la Shoah. Mai târziu s-a aflat că este o confabulație de la cap la coadă. Autorul, pe numele real Bruno Grosjean, nu e evreu ci elvețian, n-a fost niciodată într-un lagăr de concentrare, iar povestea sa este luată din cărți de istorie, filme și din romanul The Painted Bird de Jerzy Kosinski.17 Desigur, în această situație ar putea fi intenția autorului de înșela publicul, dar nu putem exclude faptul că și-a crezut propriile fabulații.

Am văzut ceva inexplicabil: Fenomene paranormale?

Într-un alt experiment6, Richard Wiseman a arătat unor studenți un videoclip cu un magician care își folosea „puterea minții” (era un truc, bineînțeles) pentru a îndoi o cheie și apoi punea cheia pe masă, se îndepărta și zicea „Uitați, e incredibil, încă se îndoaie!”. Pe urmă, au fost intervievați și mai mult de jumătate dintre participanți au fost convinși că au văzut cum cheia încă se îndoia. Puterea sugestiei este folosită foarte mult de iluzioniști pentru a-i face pe spectatori să creadă că au văzut mai mult decât au văzut de fapt.

Tot Richard Wiseman a făcut un alt experiment7, în care a folosit o locație înfricoșătoare, asemănătoare sălilor în care se făceau ședințe de spiritism (séance), mai exact o fostă închisoare. Și a organizat… ședințe de spiritism. Toți participanții au primit la intrare un chestionar în care trebuiau să spună dacă cred în fenomene paranormale. Camera de séance era întunecoasă, luminată doar de o lumânare, și avea o masă în mijloc, în jurul căreia se adunau participanții și presupusul medium. Apoi, timp de aproximativ 20 minute le-a spus participanților o poveste fictivă cu fantome, despre uciderea unei cântărețe de operă pe nume Marie Ambrose. Conform poveștii, Marie a trăit în apropierea acelei închisori și spiritul ei a fost văzut în clădire. Pe urmă, mediumul a distribuit câteva obiecte care i-ar fi aparținut Mariei (obiecte care de fapt erau cumpărate de la un magazin obișnuit). Toate obiectele și masa aveau pete cu vopsea fosforescentă pentru ca participanții să le poată vedea în întuneric. Mediumul le-a cerut tuturor să se țină de mâini, a stins lumânarea și a început să cheme „fantoma”. Grupul a fost rugat să se concentreze asupra unei mingi, iar mingea s-a ridicat în aer, a plutit un pic, s-a mișcat prin cameră și a revenit la locul ei pe masă; la fel și celelalte obiecte. Pentru a realiza acest efect, experimentatorii au folosit trucurile pe care le foloseau și spiritiștii de la începutul secolului XX.

Partea cea mai importantă: sugestia. Mediumul i-a cerut spiritului să își facă simțită prezența ridicând masa. Masa nu s-a mișcat deloc, dar mediumul a sugerat că levitează („E bine așa, ridic-o și mai sus!”, „Acum se mișcă masa!” etc.). În final, spiritul a plecat, luminile s-au aprins și li s-a mulțumit participanților. După două săptămâni toți au primit un chestionar despre cele întâmplate în timpul „spectacolului”. 40% dintre cei care credeau în paranormal (vă amintiți chestionarul de la intrare) au răspuns că lucrurile întâmplate au fost rezultatul unei fantome reale, în comparație cu doar 3% dintre cei care au zis inițial că nu cred în paranormal. Dar cât de bine a funcționat sugestia? Mai mult de o treime își aminteau că masa a levitat! De asemenea, au mai fost întrebați dacă li s-a părut și altceva paranormal, iar unii au spus că au simțit fiori reci, alții că au simțit o „energie”, iar alții că au simțit o prezență străină.

Pentru cei ce cred în fenomene paranormale și folosesc drept dovezi întâmplări de tip „știu pe cineva” sau „sunt unii oameni care au văzut fantome” sau care folosesc pretextul „scepticii nu văd pentru că nu vor”, acest experiment reprezintă o problemă pentru că arată cum unii oameni nu sunt destul de atenți sau sunt ușor de manipulat prin simple sugestii. Tocmai de aceea un fenomen nu este dovedit prin anecdote. Oamenii se pot înșela sau amăgi sau pot să creadă ceea ce nu s-a întâmplat. Poate că unii pot să facă masa să se miște, dar să o miște în prezența unui sceptic (și a unui iluzionist). Explicația că „spiritele sunt timide” nu ține, e doar o raționalizare a eșecului.

Iluzia memoriei

Psihologul australian Stephanie Sharman a condus un experiment8 în care a întrebat participanții ce decizii ar vrea să ia medicii în cazul în care (participantul) s-ar afla într-o situație de viață și de moarte, de exemplu ar vrea să se încerce doar resuscitare, ar vrea să fie hrăniți artificial, ar vrea să fie ținuți în viață de aparate care substituie funcția unor organe etc. După 12 luni, participanții au fost întrebați din nou și, în medie, 23% dintre părerile lor s-au schimbat. Acest lucru nu este surprinzător, poate s-au gândit mai bine, poate au discutat cu rudele, prietenii, doctorii. Ce este interesant e că 75% dintre cei care și-au schimbat părerile nu au fost conștienți de asta. Au fost convinși că răspunsurile date la primul interviu au fost aceleași. Amintirile despre ce credeau mai demult s-au schimbat pentru a corespunde cu credințele curente. Avem tendința de a crede că părerile noastre rămân stabile în timp. După asasinarea președintelui Kennedy, un sondaj a arătat că două treimi dintre alegători susțineau că au votat cu el în alegerile din 1960 când rezultatele au fost strânse (aprox. 50% la 50%)9. Cel puțin unii dintre ei și-au schimbat amintirile pentru a coincide cu sentimentele lor prezente despre președintele împușcat. O posibilă cauză este și disonanța cognitivă în care s-au aflat, iar soluția cea mai simplă a fost să se convingă (în mod inconștient) că au votat altfel („Îmi place Kennedy. Întotdeauna mi-a plăcut!”). În alt studiu s-a observat că oamenii își amintesc mai bine ceea ce coincide cu părerile lor și mai puțin ceea ce nu le place.12

Alți psihologi, Ulric Neisser și Nicole Harsch, au avut o abordare diferită.10 Ei au vrut să vadă cât de bine sunt ținute minte întâmplări ieșite din comun, cum ar fi explozia navetei Challenger, așa că în dimineața zilei de 29 ianuarie 1986 (adică la o zi după explozie) au cerut unor studenți să descrie cum au aflat de explozie, la ce oră, ce făceau atunci, cine mai era cu ei, cine le-a spus, ce au simțit etc. După doi ani și jumătate, studenții au fost puși să completeze un chestionar asemănător despre explozie. Amintirile s-au schimbat foarte mult, încorporând elemente plauzibile despre cum ar fi putut afla despre incident, dar care nu s-au întâmplat niciodată sau persoane care n-au fost prezente. Deși au fost multe erori în relatările noi, studenții erau foarte încrezători că își amintesc corect ce s-a întâmplat, pentru că este un eveniment care le-a rămas în minte. În final, Ulric și Harsch le-au dat studenților notițele lor inițiale (scrise de mână). Mulți au fost șocați de discrepanțele între relatarea originală și cea prezentă, dar în ciuda dovezilor clare, unii au preferat să își păstreze credințele curente, adică au fost convinși că amintirile de după 2½ ani sunt mai corecte decât cele de la o zi după explozie, pentru că simţeau că acelea sunt reale. Încă o dovadă că ne formăm credințele bazându-ne pe emoții, nu pe rațiune, iar unele persoane se atașează atât de mult de ceea ce simt încât refuză să își schimbe părerea oricât de puternice ar fi dovezile. Astfel de oameni sunt, în consecință, foarte închiși la minte (deși s-ar putea să creadă exact opusul). Iluzia memoriei nu poate fi depășită.

Amintiri contaminate: Răpiți de extratereștri?

Să facem un test (de la 1:24):

Dacă ați fost atenți la iluzia memoriei poate ați răspuns corect.

Vă mai amintiți cum Ronald Reagan a povestit un film ca și când ar fi fost real? Susan Clancy, analizând persoane care susțin că au fost răpite de extratereștri, a vrut să verifice dacă acele persoane sunt mai predispuse să confunde amintirile cu imaginația.11 Pentru asta a format trei grupuri de persoane (cei care își aminteau cum au fost răpiți, cei care credeau că au fost răpiți dar nu aveau amintiri (credeau că extratereștrii le-au șters memoria) și cei care nici nu credeau și nici nu-și aminteau că ar fi fost răpiți –grupul de control) și le-a dat să studieze liste de cuvinte, deci ceva asemănător cu testul din videoclipul de mai sus. De exemplu, erau cuvinte precum bomboane, ciocolată, amar, acru, dar nu și cuvântul dulce. Apoi au fost puși să își amintească ce cuvinte au fost în listă. Amintirile distorsionate au apărut atunci când cuvântul ne-inclus a fost „amintit”. Scopul experimentului a fost să verifice dacă persoanele care cred că au fost răpite de extratereștri sunt mai predispuse la distorsionarea amintirilor. Rezultatele experimentului arată că, într-adevăr, aceștia sunt predispuși să aibă amintiri false și, în plus, au deficiențe în monitorizarea sursei, adică fac confuzii între amintirile lor reale și ceea ce își imaginează sau citesc în cărți, văd la televizor etc. Desigur, amintirile false nu apar doar la cei care cred că sunt răpiți de extratereștri, și cei care își „amintesc” vieți anterioare pot să facă aceeași greșeală, de care nu sunt conșitenți și pe care n-o s-o accepte ca explicație, din cauza iluziei memoriei.

De asemenea, s-au făcut experimente13 în care participanții au fost puși să citească o poveste și apoi să o povestească în diverse contexte. S-a observat că în funcție de context, participanții au tendința de a accentua anumite părți și de a exclude altele. Suntem toți obișnuiți cu asta, dar ce e interesant e că modul în care au povestit (ce au inclus, ce au exclus) a influențat modul în care și-au amintit după o perioadă povestea originală. Acest efect a fost observat și în cazul în care era vorba de o întâmplare reală cu semnificație pentru participant, nu doar o poveste fictivă. Aplicând această inflormație la „amintirile” despre răpiri extraterestre trebuie să luăm în considerare că și ele pot suferi distorsiuni în funcție de contextul în care sunt spuse, iar dacă se încurajează ideea că amintirile sunt reale ele pot ajunge să pară foarte reale chiar dacă inițial au fost doar un vis sau o „regresie hipnotică” (adică produse ale imaginației).

În 2004 a fost publicat un studiu14 în Psychological Science care oferea primele dovezi neurologice că imaginația bogată poate influența amintirile. Cu cât participanții își imaginau mai intens un obiect, cu atât erau mai nesiguri dacă și-au imaginat sau văzut obiectul într-o poză. Nivelul de imaginație a fost măsurat prin tehnici MRI. Rezultatele au fost că erorile de monitorizare a sursei (adică de atribuire a unui eveniment/obiect ca provenind dintr-o întâmplare reală sau din imaginație/filme/cărți) au crescut când creierul a fost implicat în generarea de reprezentări vizuale care seamănă cu un obiect real care este văzut.

Implanturi de… amintiri

Cum putem face pe cineva să creadă ceva ce nu este adevărat? Greu, dar nu așa greu precum pare.

Doi cercetători din Canada au hipnotizat 27 subiecți și le-au sugerat că au fost treziți într-o noapte din săptămâna anterioară de niște zgomote. După ce și-au revenit din hipnoză, 13 dintre ei au afirmat că evenimentul sugerat a avut loc, iar 6 dintre cei 13 erau complet siguri că s-a întâmplat. Chiar și când li s-a spus că a fost doar o sugestie hipnotică și-au păstrat convingerea că au fost treziți de zgomote. Unul a declarat: „Sunt destul de sigur că le-am auzit. De fapt, sunt al dracu de sigur. Fără îndoială că am auzit zgomotele alea.”. Astfel de amintiri pot fi induse în orice situație în care subiecții pot fi păcăliți și încurajați să-și imagineze, nu doar dacă sunt hipnotizați.15

Un exemplu care nu a necesitat hipnoză și în care a fost suficientă sugestia este un studiu16 publicat în 1999 care a avut trei părți (variații). Participanții au trebuit să povestească un vis pe care l-au avut recent, dar indiferent de vis, un „terapeut” le spunea că visul arată că au avut o experiență specială înainte de vârsta de 3 ani. Într-una dintre variante li se spunea că s-au pierdut sau au fost abandonați de părinți când au fost mici sau că au pățit ceva periculos când au fost mici; iar în cea de-a doua variantă li se spunea că au fost agresați de un bătăuș (bully) când au fost mici; Perioada în care se făcea sugestia era de 30 minute (în care povesteau visul și li se spunea ce „înseamnă”). De ținut minte că înainte de această sugestie participanții au spus că n-au avut nicio astfel de experiență în copilărie. Rezultatele au fost că jumătate dintre cei sugestionați au început să creadă că evenimentul sugerat chiar s-a întâmplat și chiar au oferit relatări detaliate despre ceea ce s-a întâmplat. Și au continuat să creadă asta cel puțin 4 săptămâni (când au fost întrebați iar). De asemenea, s-a observat că cei mai ușor de manipulat au fost cei care credeau déjà că visele au o semnificație ascunsă. Ați reținut? 30 minute de sugestie și i-a convins să creadă ceva ce nu s-a întâmplat! Gândiți-vă acum că participanții s-ar fi dus la un „terapeut” care folosește „regresia hipnotică” și care le-ar fi sugerat că au fost agresați sexual de părinți când au fost mici, sau că au fost răpiți de extratereștri, sau că au fost războinici/prințese într-o viață anterioară. E periculos să credem astfel de tehnici nedovedite (ba chiar pentru care există dovezi contrare).

Mă simt mai bine de când…: Self-help (Autoeducare).

Poate ați apelat la un program-minune sau poate ați cumpărat un produs-minune care vă promitea că vă veți îmbunătăți capacitățile și vi s-a părut că a funcționat, sau poate ați cumpărat un supliment alimentar care vă promitea că vă ajută să memorați și acum vi se pare că într-adevăr a funcționat. Poate că așa e, dar ca să nu fiți naïvi ar fi bine să verificați dacă e vreo îmbunătățire reală sau doar vi se pare. Luați în considerare următorul experiment18: 106 studenți au participat la un program de îmbunătățire a capacităților de studiu. La început și-au estimat capacitățile și apoi au fost selectați, la întâmplare, ori să participe la curs ori să aștepte. Cursul n-a avut niciun efect asupra abilităților lor (sau asupra notelor). Atunci cum și-au justificat (lor înșiși) studenții timpul pierdut și efortul depus? După trei săptămâni, când au fost puși din nou să își estimeze abilitățile inițiale, și le-au amintit ca fiind mult mai rele decât au indicat înainte cu trei săptămâni (la estimarea inițială). Această distorsionare a amintirilor le-a permis să creadă că abilitățile lor s-au îmbunătățit, deci cursul nu a fost o pierdere de vreme. Astfel au ieșit din disonanța cognitivă în care se aflau. Mai mult de atât, după 6 luni au fost întrebați din nou, iar de data aceasta și-au amintit că abilitățile lor de după curs au fost mai mari decât cele indicate imediat după ce au terminat cursul. Adică, după 6 luni aveau impresia că acel curs a funcționat mai bine decât au crezut. Studenții care au fost puși pe lista de așteptare n-au simțit nevoia de a-și justifica nimic așa că estimările lor au rămas la fel și amintirile despre estimări au fost corecte.

Avem tendința de a ne exagera capacitățile pe baza așteptărilor și de a ne modifica amintirile. Ceea ce credem despre noi ne influențează felul în care ne amintim gândurile, atitudinile si comportamentele trecute.19

Concluzii

Probabil cei care cred în paranormal sau răpiri extraterestre o să spună că astea sunt exemple care nu li se aplică lor. Către ei se îndreaptă următoarele idei.

Înțeleg foarte bine de ce niște exemple de studii par foarte distante și nerelevante pentru experiența personală. Întotdeauna ceea ce ni se întâmplă nouă este mult mai important. Dar, vreau să vă gândiți că nu suntem infailibili și e de dorit să ne descoperim greșelile. Sunt unii oameni care încearcă asta prin introspecție (ceea ce simt ei că e corect) pe când alții apelează la ajutor din exterior. Însă ceea ce simțim că e bine, nu e întotdeauna bine. Și eu credeam mai demult că amintirile mele sunt corecte. Simțeam asta, dar s-a întâmplat ceva –ceva banal– care m-a făcut să îmi pun întrebări. Să vă povestesc. Eu aveam impresia că în școală am fost foarte bun la gramatică și scriam corect, aproape fără nicio greșeală, iar când făceam o greșeală nu era ceva simplu (cum ar fi să scriu „la văzut”). Amintirile mele erau susținute de notele pe care le luam. Dar, acum câțiva ani am dat peste niște caiete de pe vremea când eram pe clasa a IV-a și am fost curios să mă uit prin ele.  Când am văzut greșeli banale am fost șocat: „Nu se poate ca eu să fi scris așa rău!”. «S-ă nu v-ă immaginaț c-ă scrieam ca un’ analfabet», dar era sub așteptările mele, eu având impresia că eram mai bun decât în prezent, când mi se întâmplă câteodată să nu știu cum se scrie corect câte un cuvânt și îmi zic „uite cât de mult am uitat”. Probabil că în prezent sunt mai atent și îmi observ mai mult greșelile sau nesiguranțele („oare pluralul corect e niveluri sau nivele?”). Dar amintirile mele au fost greșite, deși simțeam că sunt corecte. Eram ferm convins că sunt corecte. Dacă am greșit în cazul ăsta, e posibil să greșesc și în altele. E important să țin minte asta și cred că toți ar trebui să facem la fel.

Poate o să ziceți că experimentul cu ședința de spiritism e doar o răutate din partea unor oameni de știință care nu vor să creadă. Răutate sau nu, ar trebui să ne învețe ceva util, și anume că trebuie să fim mult mai atenți când cineva spune că face un lucru ieșit din comun. Dacă au fost doar trucuri, dar unii le-au crezut reale, nu înseamnă că sunt prea creduli? N-ar fi util să avem metode de a detecta fraudele și înscenările? Dacă chiar există oameni care comunică cu spiritele nu e mai bine să scăpăm de șarlatani? Nu vreți să vedeți niște fantome reale în locul unor efecte speciale? Dacă da, atunci deveniți sceptici, încercați să testați dacă ceea ce vedeți/simțiți e chiar o fantomă (sau extraterestru  sau…). Dorința de a vedea o fantomă este mare, dar nu trebuie să ne stăpânească. Eliminați, pentru început, erorile și distorsiunile cauzate de memorie. Dacă aveți prea multă încredere în voi (cum se spune în ezoterism, sunteți stăpâniți de ego) s-ar putea să treceți cu vederea indícii că un fenomen nu este așa cum pare.

Referințe:
[1]: E. F. Loftus, Eyewitness Testimony (Cambridge, MA: Harvard University Press, 1979), Daniel J. Levitin, Foundations of cognitive psychology: core readings;
[2]: K. A. Wade et al., “A Picture Is Worth a Thousand Lies: Using False Photographs to Create False Childhood Memories,” Psychonomic Bulletin and Review 9 (2002);
[3]: K. A. Braun, R. Ellis, and E. F. Loftus, “Make My Memory: How Advertising Can Change Our Memories of the Past,” Psychology and Marketing 19 (2002): 1–23;
[4]: E. F. Loftus and J. E. Pickrell, “The Formation of False Memories,” Psychiatric Annals 25 (1995): 720–725.;
[5]: Quirkology, Richard Wiseman, pg. 80;
[6]: R. Wiseman and E. Greening, “‘It’s Still Bending’: Verbal Suggestion and Alleged Psychokinetic Metal Bending,” British Journal of Psychology 96 (2005);
[7]: R. Wiseman, E. Greening, and M. Smith, “Belief in the Paranormal and Suggestion in the Séance Room,” British Journal of Psychology 94, no. 3 (2003);
[8]: S.J. Sharman, M. Garry, J.A. Jacobson, E.F. Loftus and P.H. Ditto, ”False Memories for End-of-Life Decisions”, Health Psychology 27 (2008);
[9]: K. Frankovic, “To Tell the Truth to Pollsters” ;
[10]: U. Neisser and N. Harsch, “Phantom Flashbulbs: False Recollections of Hearing the News About Challenger”;
[11]: Clancy, McNally, Schacter, Lenzenweger, and Pitman, “Memory Distortion in People Reporting Abduction by Aliens.”;
[12]: Edward E. Jones; R. Kohler, ”The Effects of Plausability on the Learning of Controversial Statements” (Abstract);
[13]: Elizabeth J. Marsh, Barbara Tversky, ”Spinning the stories of our lives” și ”Biased Retellings of Events Yield Biased Memories”;
[14]: Susan A. Clancy, Abducted (Harvard University Press, 2005), pg. 66-67;
[15]: Susan A. Clancy, Abducted, pg. 60-61;
[16]: Giuliana A.L. Mazzoni, Elizabeth F. Loftus, Aaron Seitz, Steven J. Lynn, ”Changing Beliefs and Memories Through Dream Interpretation”, Applied Cognitive Psychology 13, 125-144, 1999;
[17]: Carol Tavris, Elliot Aronson, Mistakes Were Made (but not by me) (2007), pg. 82;
[18]: Carol Tavris, Elliot Aronson, Mistakes Were Made (but not by me) (2007), pg. 80;
[19]: R. H. Gramzow and G. Willard, “Exaggerating Current and Past Performance: Motivated Self-Enhancement Versus Reconstructive Memory,” Personality and Social Psychology Bulletin 32 (2006)

Brian Dunning despre mituri

Brian Dunning, realizatorul podcastului Skeptoid și al documentarului Here Be Drāgons, vorbește pe scurt despre diverse mituri, în seria inFact, promovată pe canalul său de YouTube. Recomand toate episoadele și vă dau câteva exemple: detoxificarea e o înșelăciune, energia New Age nu înseamnă nimic, vânzările multi-level (de tip Amway) nu aduc câștigurile promise, mâncarea organică nu e chiar așa de bună iar experimentul Philadelphia e un mit cultural.

inFact: Detoxification

inFact: New Age Energy

inFact: Network Marketing

inFact: Organic Food Myths

inFact: The Philadelphia Experiment

Dacă vă place Brian Dunning (sau dacă nu vă place dar vreți să aflați cum gândește un sceptic) vă recomand prezentarea sa de la Google:

The ocean is now a homeopatic cure for terrorism.

Documentar despre pădurea Hoia-Baciu

Acum câteva zile a apărut un documentar despre presupusele fenomene paranormale din pădurea Hoia-Baciu de lângă Cluj-Napoca, numit „Pădurea Hoia-Baciu, un Triunghi românesc al Bermudelor”. Urmăriți-l aici:

Deși este interesant, nu m-a convins că ar fi ceva supranatural acolo. Tot ce am văzut au fost lucruri neexplicate, cum ar fi cercuri (și alte forme) albe care apar în poze sau filmări și de aici se trece la concluzii exagerate cum că ar fi spirite ale Pământului, extratereștri, manifestări ectoplasmice etc. În poze nu apare niciun spirit, apar doar puncte/forme albe strălucitoare, restul este imaginația fiecăruia.

În minutul 8:50 sunt menționate imaginile surprinse de Emil Barnea în 1968, cum ar fi următoarea:

Eu nu știu ce e obiectul din imagine, dar parcă prea seamănă cu o farfurie zburătoare. La propriu! Pozele sunt explicate foarte bine aici. Deci, cel mai probabil, e un fals!

La 9:35 este arătată o filmare cu un obiect alb care se deplasează în linie dreaptă pe cer – ar putea fi orice, nu este neapărat o navă extraterestră. Apoi altă filmare. Dar înainte să sărim la concluzii exagerate, să urmărim un videoclip ce apare chiar în „Sugestii” la documentarul despre care scriu. Videoclipul prezintă cum un avion poate fi confundat cu o navă extraterestră:

Ca sceptic, eu nu spun că nu există nave extraterestre sau că nu există extratereștri, spun doar că „nu tot ce zboară se mănâncă”, sau cu alte cuvinte, nu orice lumină sau obiect pe care nu-l putem explica este o navă extraterestră. Dacă într-adevăr vă doriți să vedeți extratereștri reali fiți mai atenți, nu mai credeți orice și gândiți-vă și la alte explicații posibile (și mult mai simple). Este prezentată pe urmă în documentar o „piramidă zburătoare”: habar nu am ce este și nu cred că cineva știe, așa că hai să nu mai presupunem dacă nu știm. Apoi mai urmează niște imagini misterioase, dar care ar putea avea explicații naturale. De exemplu poza lui Alexandru Sift ar putea să fie de „același tip” ca și poza lui Barnea. Aeroforme pre-OZN biconcave înconjurate de un halou sferic?!? Recunosc că sună bine, dar… atât.

Și acum să trecem la tema principală a documentarului. Priviți imaginea următoare:

Ce este obiectul acela luminos din centru? Indiciu: nu este vizibil cu ochiul liber, apare doar în poză. Pare a fi un spirit, o manifestație ectoplasmică? Probabil că o să spuneți nu, pentru că v-ați dat seama că vă întind o cursă, dar ignorați pentru un moment lucrul ăsta și gândiți-vă ce impresie v-ar face o astfel de poză. Ca să vedeți ce este de fapt, urmăriți videoclipul următor, care vă arată cât de ușor pot să apară imagini misterioase dacă aproape de aparat sunt praf, apă sau fire de păr:

La 17:00, Adrian Pătruț, președintele Societății Române de Parapsihologie, spune că ipoteza lumilor multiple care se înșiră pe un domeniu de frecvență al câmpului fundamental nu are sens, afirmație cu care sunt de acord. Iar prezentatorul documentarului, Daniel Roxin, răspunde printr-un non sequitur, spunând că deși dl. Pătruț are dreptate și este susținut de știință (în afirmația anterioară), totuși sunt oameni care cred că realitatea este alta, deci realitatea este alta.

Să detaliez:

1). Dacă există „lumi subtile”, atunci există experiențe ieșite din comun, cum ar fi decorporalizări, proiecții astrale etc.
2). Există mii de oamenii care susțin că au avut experiențe ieșite din comun.
3). Rezultă că există lumi subtile.

Raționamentul ar fi greșit chiar dacă experiențele neobișnuite ar fi ceea ce se crede că sunt, dar nu există dovezi că ar fi așa. De exemplu, nu există dovezi că proiecțiile astrale sunt mai mult decât imaginația unora –informațiile obținute sunt banale, vagi și de obicei sunt ceea ce și un copil ar putea să spună („iubiți-vă, nu judecați, protejați natura”).

Urmează apoi o serie de anecdote despre fenomene ciudate din pădure, cum ar fi faptul că din „mii de copaci” curgea un lichid și a doua zi nu se mai vedea nicio urmă (eu dacă aș fi văzut așa ceva cu siguranță aș fi stat să cercetez cel mai mic detaliu, să aflu de unde curge acel lichid misterios) sau că se auzeau sunete ciudate printre care „sunete de ceas cu cuc”… stai un pic! Sunete de ceas cu cuc? Adică sunete de… cuc? În pădure? No way! Ceasurile cu cuc nu trăiesc în pădure.

La min. 27:00 este prezentat un fenomen ciudat care constă în mișcarea unei panglici în timp ce alte panglici apropiate nu se mișcă. Fenomenul este inexplicabil pentru că cei care s-au aflat în momentul acela acolo nu au încercat să găsească o explicație. Dacă vă uitați atent o să vedeți că panglica mișcătoare se află la marginea dealului și în spatele ei este o vale/prăpastie/depresiune. Eu dacă aș fi fost acolo aș fi verificat imediat dacă nu cumva bate vântul din acea vale în sus și din această cauză afectează doar panglica cea mai apropiată. Dacă ați fost prin păduri ați observat că vântul bate în moduri ciudate (neașteptate) unde este relief neregulat. Noi suntem obișnuiți cu vântul din orașe și credem că peste tot adie drept, poate de aceea sărim la concluzii exagerate. În ceea ce privește oprirea panglicii la comandă mi se pare mai mult autosugestie, gândire deziderativă, pentru că din filmare se vede că în momentul în care martorii spun „am luat la cunoștință că ești aici” panglica nu se mai mișcă decât un pic și era de așteptat să se oprească. Un test bun ar fi fost să-i spună panglicii să se miște mai tare sau să convingă panglica din partea opusă să se miște. Dacă erau un pic mai curioși nu strica.

La 28:50 sunt prezentate mai multe imagini în care se spune că apar bioforme, adică fețe umane (sau corpuri). Dintre toate, prima imagine este cea mai interesantă, dar și aceasta poate fi un caz de pareidolia, adică vedem fețe chiar și acolo unde nu sunt. Sigur v-ați uitat măcar o dată la nori și ați văzut tot felul de forme în ei – aceea este pareidolia. Priviți imaginea următoare, îl vedeți pe Lenin?

Dacă nu, atunci dați un clic aici (BadAstronomy).

Printre imaginile din documentar mai apare și una cu o persoană care pare să nu aibă o mână, despre care se spune că a fost surprins în timp ce se „dematerializa parțial”. Poza este neclară, iar interpretarea mea ar fi următoarea:

În primul rând, suntem induși în eroare de umbra ciudată, care cred că este formată din două părți –umbra de pe corpul omului și o umbră din fundal. Iar dacă vă uitați la mâna din stânga (mâna dreaptă a omului) vedeți că este puțin vizibilă. Ceea ce o face totuși vizibilă este umbra dintre braț și corp și fundalul un pic mai întunecat. Aceste elemente nu sunt prezente în dreapta, ceea ce face mâna aproape invizibilă. Așadar, cred că este doar o iluzie optică și nu o dematerializare. Extraordinary claims require extraordinary evidence.

În min. 32 se afirmă că pădurea răspunde intențiilor și convingerilor celor care o vizitează și dacă un sceptic merge acolo n-o să vadă nimic tocmai pentru că este sceptic. Fiecare vede ce se așteaptă să vadă, cei interesați de OZN-uri văd OZN-uri, cei cu materializările văd materializări, cei cu ezoterismul văd simboluri ezoterice, cei ce caută anomalii găsesc anomalii. Păi, bineînțeles că fiecare vede ce vrea să vadă, dar ăsta nu e un punct în favoarea interpretărilor paranormale ale fenomenelor. Un sceptic nu vede nimic misterios pentru că un sceptic s-ar fi dus lângă panglica mișcătoare să o studieze, s-ar fi apropiat de locuri care seamănă cu un cap de om, ar fi verificat dacă este mult praf prin pădure, ar fi verificat constatările în mod repetat etc. Atunci când verifici, multe dintre lucrurile misterioase nu mai sunt așa de misterioase, dar desigur, e mai interesant să spui „Spiritule, știm că ești aici” decât să fii mai atent și să vezi ce se întâmplă de fapt. Fiecare găsește ce caută, nu ce este în realitate.

La 36:40 sunt prezentate fotografii cu sfere albe în ele. Priviți imaginea următoare (nu este din documentar):

Să fie un spirit al naturii, sau o iluzie optică?

Sferele albe sunt cel mai probabil aberații optice cauzate de particule de praf sau apă aflate între zona de focalizare și aparat. Urmăriți o exemplificare în videoclipul următor (dați pe la 3:10):

De asemenea, particulele se pot mișca ciudat încât să dea impresia că au sisteme de propulsie necunoscute. Puteți vedea aici cât de ciudat se mișcă. Puteți citi câte ceva despre fenomenul sferelor luminoase aici sau aici. Înainte de a ne gândi că sferele sunt gândografii sau spirite ale naturii cred că ar trebui să eliminăm posibilitatea unei iluzii optice. O metodă bună ar fi să fie făcute poze concomitent din unghiuri diferite și dacă sfera luminoasă apare în toate fotografiile, în același loc fizic, atunci este un fenomen de luat în seamă. De exemplu, alegem un copac și presupunând că avem 5 aparate foto, ne plasăm în jurul copacului (nu neapărat aproape) și facem fiecare câte o poză (concomitent). Pe urmă alegem alt loc. Să zicem că fotografiem 100 locuri în care în cel puțin o fotografie apare un obiect luminos ciudat. Rezultatele să fie semnificative și din punct de vedere statistic, adică dacă de exemplu din 100 sfere luminoase doar 3 apar în același loc în toate pozele făcute la momentul acela, atunci s-ar putea să fie o coincidență. În schimb, dacă un număr mare de sfere apar pe toate fotografiile concomitente, atunci ar trebui investigată zona. Cel ce e interesat să afle adevărul încearcă nu doar să-și confirme părerile, ci și să le infirme.

În concluzie, un documentar tipic documentarelor paranormale, în care nu este prezentată decât părerea celor care déjà cred că este ceva misterios (și mai mult decât misterios), în care nu se oferă explicații, doar se insistă pe „totul e misterios” sau „este inexplicabil”, ignorând că dacă un fenomen este inexplicabil nu înseamnă neapărat că este supranatural. Iar întrebarea de la sfârșit („Putem privi această zonă ca pe o poartă de trecere către alte lumi?”) cred că are un răspuns simplu: nu avem niciun motiv să o privim așa (decât că este mai cool, dar acesta nu este un motiv serios). Aștept următorul documentar, poate o să fie mai convingător.

Articole asemănătoare:
Derren Brown Investigates 3 – Un vânător de fantome încearcă să prezinte dovezi convingătoare, dar nu prea reușește;
OZN-uri – alte poze cu nave extraterestre care nu sunt nave extraterestre;
Neil deGrasse Tyson vorbește despre OZN-uri;

James Randi la TED

În sfârșit au publicat pe Ted.com talk-ul lui James Randi, cel mai important sceptic și demascator al celor ce spun că au puteri paranormale. În această prezentare, el vorbește despre mediumi și spiritiști, care spun că vorbesc cu morții, despre premiul de 1.000.000$ oferit de fundația sa (JREF), despre homeopatie (și înghite o supradoză de pastile homeopate) și despre scepticism în general.

James Randi’s fiery takedown of psychic fraud

Mai multe despre premiul de 1.000.000$

Este un premiu oferit oricui care dovedește că are puteri paranormale (sau, mai general, supranaturale). Cum dovedește? Este supus unor teste, cu care este și el de acord, adică se înțelege că reprezentanții fundației asupra unor teste prin care să nu-i poată păcăli, dar să-și poată folosi „puterile”. Un exemplu de posibil test pentru a testa un văzător de aure puteți vedea aici, realizat în emisiunea lui James Randi de acum mulți ani. Este un test corect pentru ambele părți, din moment ce acel om susține că poate vedea aure prin obstacole. Bineînțeles, exista șansa să le nimerească, și tocmai din acest motiv, pentru a câștiga un premiu așa de mare, și pentru a stabili că există persoane care sfidează legile fizicii, e nevoie de mai multe astfel de teste, dar dacă omul are „puteri” ar trebui să poată obține rezultate de fiecare dată fără probleme. Puteți citi mai multe despre reguli aici.

Așadar, dacă sunt oameni cu puteri paranormale, de ce nu câștigă nimeni premiul???

Diverse pretexte care pot fi invocate de cei care contestă premiul:

  • au ajuns la un nivel spiritual așa avansat încât nu mai au nevoie de bani – în primul rând, nu totul constă în bani. Cel mai important e că oricine câștigă acest premiu o să fie prima persoană care a dovedit că există puteri paranormale, și în felul ăsta ar putea să „închidă gura scepticilor”. De ce ratați șansa asta? În al doilea rând, dacă gândesc așa –nu au nevoie de bani– dau dovadă de egoism (deci nu prea sunt la „un nivel spiritual înalt”), pentru că se gândesc să folosească banii doar pentru ei. Donați-i! Sunt destui care au nevoie de ei;
  • banii de fapt nu există – ba da, există. Detalii aici, la punctul 3.1;
  • „nu vor ăia de la JREF să dea premiul” – ăsta e un argument de tip conspiraționist, folosit de obicei când cineva nu vrea în ruptul capului să accepte ceva ce nu-i convine. Există, bineînțeles, posibilitatea să nu fie corecți, dar trebuie demonstrat acest lucru, și nu există motive (credibile) că n-ar fi corecți. Testele sunt stabilite în acord cu participantul și rezultatele sunt analizate fie pe loc, fie într-o formă de test orb sau dublu-orb;
  • „dacă se demonstrează ceva, nu mai e paranormal” – greșit! Citiți aici punctul 2.2;
  • „nu trebuie să le demonstrez lor, eu știu că am puteri paranormale” – desigur, dar în cazul ăsta nu te aștepta să te creadă cineva; și eu aș putea să spun că am 1000000€ într-un cont, dar nu mă pot aștepta să fiu crezut;
  • „there is more to life than evidence” – atunci te rog renunță la tot ce s-a obținut folosind dovezi, însemnând cam toată știința. Te rog nu mai folosi calculatorul!;

Despre scepticism, am postat un documentar, Āici Fie Drāgoni, pe care vi-l recomand din nou, iar despre paranormal vă recomand din nou Dușmanii Rațiunii. Despre James Randi, am postat mai multe, le vedeți aici.

Thank you for watching and for reading.

James Randi, Psychic Investigator

O înregistrare veche, din emisiunea Psychic Investigator din 1991, în care James Randi îl supune unui test pe un dowser (radiestezist) în condiții cu care acesta a fost de acord (deși își crează o cale de scăpare spunând că nu așa se face în mod normal). Dacă radiestezia funcționează ar trebui ca de fiecare dată (sau, cel puțin, cu o rată foarte mare de succes) să apară aceleași rezultate (pozitive).

Alt exemplu: un medium (de fapt doi), încearcă să ia legătura cu morții, dar o cam dă în bară. Niște explicații despre cum are loc cold reading-ul sunt date prin Annotations de utilizatorul YouTube (așa că activați Annotations).

Dacă vreți să vedeți toate emisiunile (5), le puteți vedea aici: Psychic Investigator.

Mesia

Cum putem testa dacă cineva spune adevărul sau minte? Cum putem testa dacă ce susține e adevărat sau se amăgește? În anumite situații nu putem verifica, dar în altele da. Este cazul unor paranormali (oameni care susțin că au puteri paranormale), pe care îi putem supune testului. Cine îi supune testului? De obicei dacă e o echipă de oameni de știință (dacă se poate nu din Rusia) paranormalii pică testul, în schimb, dacă un alt adept al paranormalului testează, este (de obicei) simplu de convins, pentru că nu aplică metode care ar putea descoperi greșeala și (de obicei) se bazează pe ceea ce simte. „Simt că ai bioenergie de frecvență mare!”, „Ai darul precogniției!” etc.

Ca să vedeți cât de ușor sunt convinși unii, vă recomand documentarul „Messiah” făcut de Derren Brown (despre care am mai scris). El călătorește în America unde găsește diverși oameni cu o oarecare influență asupra celor ce cred în paranormal și îi convinge că are diferite putéri. Asta este principala mea problemă cu paranornalul: că oricine poate fi crezut chiar dacă n-are nicio putere. Se pot face abuzuri în felul ăsta, se pot infiltra șarlatani printre cei care cred și cei care cred se auto-amăgesc (majoritatea, probabil, deși eu aș zice că toți, dar…). Și, culmea, tot ei, cei care n-au metode bune de a separa adevărul de fals, susțin că EI cunosc Adevărul! Cum poți să-l cunoști dacă crezi tot ce ți se spune (și corespunde cu ceea ce crezi déjà)?

Derren pretinde că este spiritist („vede” ce desenează o femeie în altă cameră), că poate converti oameni necredincioși la religie, că poate citi mintea cu un „aparat special” (Înregistor de vise), că a fost răpit de extratereștri și acum poate simți problemele oamenilor, și că este medium (vorbește cu morții).

Derren Brown – Messiah

Atenție, Derren nu are nicio putere specială (supranaturală), el este doar un mentalist bun!