Clarificări despre știrile de tip „chimioterapia omoară 50% dintre pacienți”

Recent a fost publicat un studiu foarte interesant în Lancet Oncology1 în care a fost analizată mortalitatea în primele 30 de zile după începerea tratamentului pentru cancer. Au fost incluse 23.228 de persoane cu cancer la sân și 9.634 cu un anumit tip de cancer pulmonar (cancer bronho-pulmonar non-microcelular). Din păcate, rezultatele acestui studiu au fost raportate foarte distorsionat în presă. De exemplu:

„Patients should be warned about the dangers of chemotherapy after research showed that cancer drugs are killing up to 50 per cent of patients in some hospitals.” (Pacienții ar trebui avertizați despre pericolele chimioterapiei după ce cercetarea a arătat că tratamentul pentru cancer omoară până la 50% dintre pacienți în unele spitale) (conform The Telegraph)

Știrea din The Telegraph a fost preluată și de alții. De exemplu:

„…a new study shows up to 50 percent of patients are killed by the drugs — not the disease, itself.” (un nou studiu arată că până la 50% dintre pacienți sunt omorâți de tratament – nu de boala în sine). (The Free Thought Project)

Bineînțeles că inamicii medicinei s-au grăbit să repete ceea ce spun ei de obicei, și anume că ar trebui să renunțăm la chimioterapie. Așa că e nevoie de niște clarificări.

Prima recomandare: să citim articolul original. Îl puteți găsi în Lancet, dar este în spatele unui pay-wall, așa că vă recomand să folosiți Sci-Hub. Puteți accesa varianta completă aici. E un articol tehnic, cu multe detalii statistice, dar îl puteți înțelege destul de bine și dacă citiți doar secțiunea Discussion.

A doua recomandare: să înțelegem despre ce tip de tratament este vorba. În articol sunt mai multe analize. Unele dintre ele arată care e mortalitatea când se aplică tratament curativ, iar altele pentru tratament paliativ. Tratamentul paliativ este făcut pentru a reduce unele simptome și a îmbunătăți calitatea vieții, nu pentru a vindeca.

Să ne uităm la rezultate. Am extras mai jos două tabele care arată mortalitatea în primele 30 de zile după începerea tratamentului pentru pacienții cu cancer la sân. Primul tabel conține datele pentru tratamentul curativ, iar al doilea conține datele pentru tratamentul paliativ.

lancet-2-bc
Mortalitatea la 30 de zile pentru pacienții cu cancer la sân care apelează la tratament curativ. Cea mai mare valoare e de 2%. Media e de <1%.
lancet-3-bc
Mortalitatea la 30 de zile pentru pacienții cu cancer la sân care apelează la tratament paliativ. Cea mai mare valoare este de 19% pentru cei care erau deja într-o stare proastă de sănătate (PS 2-4). Media e de 7%.

Datele sunt asemănătoare și pentru cei cu cancer pulmonar: o mortalitate maximă de 6% și medie de 3% în cazul tratamentului curativ și cu o maximă de 19% și o medie de 10% în cazul tratamentului paliativ (valorile medii le găsiți în tabelul 2 din articolul original).

Bine, dar atunci de unde a scos The Telegraph valoarea de 50,9%? Că în articolul lor scrie așa:

„In Milton Keynes the death rate for lung cancer treatment was 50.9 per cent, although it was based on a very small number of patients.” (În [spitalul] Milton Keynes rata deceselor pentru tratamentul pentru cancer la plămâni a fost de 50,9%, deși a fost bazată pe un număr foarte mic de pacienți.)

Mi-a luat ceva să găsesc această valoare pentru că nu e scrisă niciunde în articolul din Lancet. Totuși, nu e inventată de Telegraph. Se găsește într-o figură. În aceasta:

lancet-1_1
Grafic care prezintă mortalitatea la 30 de zile după începerea tratamentului pentru cancer pulmonar în scop curativ, împărțită pe spitale. Fiecare punct reprezintă un spital. Cele roșii au rezultate foarte atipice (deviație mai mare de ) și foarte puțini pacienți (<10 fiecare).

Aceasta este sursa știrilor exagerate. Este prezentat cel mai extrem rezultat ca și când ar fi cel mai comun. Având în vedere că acel spital are doar 7-8 pacienți (estimarea mea de pe grafic), s-ar putea să fie un rezultat al întâmplării că are mortalitate așa de mare. Totuși, dacă ne uităm la figura 5 (pe care nu o mai reproduc aici), unde sunt datele despre tratamentul paliativ pentru cancer la plămâni, vedem un spital care are în jur de 100 de pacienți și care se depărtează de celelalte având o mortalitate de aproape 30%. Probabil acolo tratamentul nu este administrat în cele mai bune condiții sau medicii fac erori. Și mai sunt și alte spitale care ies în evidență. Aici se observă importanța acestui studiu. Dacă identificăm spitalele care au performanță proastă putem lua măsuri (investigații, schimbări administrative etc.) pentru a reduce mortalitatea. Autorii spun că după ce au văzut rezultatele le-au trimis notificări tuturor spitalelor pentru a le informa despre rata mortalității din fiecare, iar celor cu rezultate atipice le-au recomandat să-și revizuiască protocoalele, practica clinică și sistemele de administrare a datelor. De asemenea, autorii avertizează că și spitalele care au mortalitate apropiată de medie s-ar putea să nu ofere tratament optim, iar cele care au mortalitate foarte mică s-ar putea să nu tolereze riscurile și să trateze doar pacienții cei mai apți, ceea ce ar putea avea consecințele nedorite ale refuzului tratamentului.

Și dacă tot suntem la importanța studiului, tot autorii menționează că acest studiu arată că mortalitatea la 30 de zile este mai mare decât se estima anterior (3% vs. 0,8% anterior), ceea ce ar putea avea importanță când sunt considerate anumite tratamente paliative cu efecte benefice reduse. Tot autorii scot în evidență și limitările acestui studiu, printre care faptul că pentru unii pacienți au lipsit unele date (de exemplu, pentru 18% dintre femeile cu cancer la sân nu se știe dacă tratamentul a fost curativ sau paliativ; dacă sunteți curioși, mortalitatea pentru acestea a fost de 2%) sau că nu au existat informații despre alte probleme de sănătate (de exemplu, probleme cardiovasculare ce sunt de multe ori asociate cu cancerul pulmonar pentru că au o cauză comună (fumatul) sau funcția renală, care ar putea crește mortalitatea). Dar dincolo de limitări e un studiu foarte interesant.

De reținut rata mortalității din cauza tratamentului:

 Mortalitatea la 30 de zile Cancer la sân Cancer la plămâni
Tratament curativ <1% 3%
Tratament paliativ 7% 10%

 

Refuzul chimioterapiei

Ce se întâmplă dacă refuzăm chimioterapia atunci când este recomandată? Dacă ne luăm după știrile alarmiste s-ar părea că o să trăim mai mult (că doar dacă jumătate dintre pacienți mor din cauza chimioterapiei, e mai bine fără). Dar nu e bine să ne luăm după știri. E bine să ne luăm după ce spun specialiștii și studiile. De fapt, dacă nu ați crede că studiile sunt importante n-ați fi citit până aici pentru că n-am discutat despre nimic altceva decât despre un studiu.

Pe lângă studiile care arată că tratamentul convențional pentru cancer e eficient în multe situații (pentru unele tipuri de cancer e mai eficient decât pentru altele) (puteți citi mai multe pe Skeptic Pengus) există și câteva studii care au comparat oamenii care au făcut tratament cu cei care l-au refuzat. Să ne uităm la ce concluzii au ajuns.

Un studiu din 2012 s-a uitat la 185 de pacienți cu cancer la sân care au refuzat tratamentul standard și a observat că după 5 ani mai trăiau 43,2%. Pentru comparație, dintre cei care au acceptat tratamentul mai trăiau 81,9%. Cu alte cuvinte, tratamentul pare să fi dublat rata de supraviețuire.2

Un alt studiu s-a uitat la 829 de pacienți cu cancer de gât și cap, dintre care 17% au refuzat tratamentul (au apelat la „alternative” sau nu au făcut nimic). După 3 ani, doar 34% mai erau în viață, comparativ cu 70% dintre cei care au făcut tratament.3

Un alt studiu s-a uitat la pacienții bătrâni cu cancer colorectal în stadiul III care au refuzat chimioterapia după operație. Chiar și aici rata de supraviețuire a fost mai mică decât la cei care au făcut chimioterapie (50% vs. 68%).4

Un alt studiu a inclus 2.707 femei care aveau cancer ovarian și au refuzat chimioterapia. Acestea au fost comparate cu 92.212 de femei care nu au refuzat-o. După corectarea unor factori precum vârsta, prezența altor boli sau lipsa asigurării medicale, supraviețuirea medie a fost de 43 luni pentru cele care au făcut chimioterapie și de 4,8 luni pentru cele care nu au făcut.5

Un studiu din Taiwan care a inclus 38.584 de pacienți diagnosticați cu cancer pulmonar a descoperit că riscul de deces a fost dublu pentru pacienții care au refuzat tratamentul.6

Iar un alt studiu care a inclus femei cu cancer de col uterin a descoperit că amânarea tratamentului cu mai mult de 4 luni a fost asociată cu un risc de deces de 2,31 ori mai mare.7

Mai multe informații puteți găsi și într-un articol de pe Science-Based Medicine. Nu sunt studii perfecte, dar sunt în concordanță între ele și cu studiile clinice care arată eficiența tratamentelor. De asemenea, eficiența nu e întotdeauna mare, dar tratamentele convenționale sunt ce avem mai bun în momentul de față și chiar dacă ar omorî 3% dintre pacienți (ceea ce probabil e o exagerare) important e că salvează mai mulți.

 

Referințe:

1: Wallington, M., Saxon, E. B., Bomb, M., Smittenaar, R., Wickenden, M., McPhail, S., … & Peake, M. (2016). 30-day mortality after systemic anticancer treatment for breast and lung cancer in England: a population-based, observational study. The Lancet Oncology, 17(9), 1203-1216. (Abstract) [Complet pe Sci-Hub]

2: Joseph, K., Vrouwe, S., Kamruzzaman, A., Balbaid, A., Fenton, D., Berendt, R., … & Tai, P. (2012). Outcome analysis of breast cancer patients who declined evidence-based treatment. World journal of surgical oncology, 10(1), 1.

3: Dronkers, E. A., Mes, S. W., Wieringa, M. H., van der Schroeff, M. P., & de Jong, R. J. B. (2015). Noncompliance to guidelines in head and neck cancer treatment; associated factors for both patient and physician. BMC cancer, 15(1), 1.

4: Li, P., Li, F., Fang, Y., Wan, D., Pan, Z., Chen, G., & Ma, G. (2013). Efficacy, compliance and reasons for refusal of postoperative chemotherapy for elderly patients with colorectal cancer: a retrospective chart review and telephone patient questionnaire. PloS one, 8(2), e55494.

5: Wallace, S. K., Lin, J. F., Cliby, W. A., Leiserowitz, G. S., Tergas, A. I., & Bristow, R. E. (2016). Refusal of Recommended Chemotherapy for Ovarian Cancer: Risk Factors and Outcomes; a National Cancer Data Base Study. Journal of the National Comprehensive Cancer Network, 14(5), 539-550. (Abstract)

6: Huang, H. L., Kung, P. T., Chiu, C. F., Wang, Y. H., & Tsai, W. C. (2014). Factors associated with lung cancer patients refusing treatment and their survival: a national cohort study under a universal health insurance in Taiwan. PloS one, 9(7), e101731.

7: Shen, S. C., Hung, Y. C., Kung, P. T., Yang, W. H., Wang, Y. H., & Tsai, W. C. (2016). Factors involved in the delay of treatment initiation for cervical cancer patients: A nationwide population-based study. Medicine, 95(33), e4568.

Vaccinurile, partea a V-a: Raymond Obomsawin

M-am gândit să continui seria despre vaccinuri uitându-mă la ce spune unul dintre anti-vacciniștii străini. L-am ales pe Raymond Obomsawin pentru că în 2009 a prezentat o broșură cu 34 grafice în care vaccinurile nu par să fie nici utile, nici eficiente și nici sigure, iar graficele sale au fost preluate pe majoritatea saiturilor anti-vaccin. În multe situații nici nu se specifică de unde sunt graficele și sunt folosite doar unele așa că e greu de făcut o listă cu toate locurile unde sunt folosite. Dar dacă vreți câteva exemple în română, aș menționa Qui Bono, Farmacistul și bineînțeles Piersicuța. Cu siguranță o să le întâlniți și prin alte locuri pentru că blogosfera irațională are obiceiul de a recicla.

Broșura pe care o să o analizez în acest articol o puteți găsi aici (dar lipsesc ultimele pagini) sau în locul unde găsiți orice prostie care i-a trecut cuiva prin minte, pe Whale.to. De asemenea, Obomsawin își prezintă broșura, alături de alte grafice, în mai multe înregistrări. Una e aici (de pe la min. 44), alta e aici (de pe la min. 32, iar înainte de asta, pe la min. 24, prezintă graficele cu DDT și polio, despre care am vorbit în articolul trecut). Să începem.

Continuă să citești Vaccinurile, partea a V-a: Raymond Obomsawin

Erori cognitive: Iluzia memoriei

De cele mai multe ori ne încredem în amintirile noastre și uneori chiar suntem siguri că avem dreptate (ne amintim corect) chiar dacă surse externe indică altceva. În realitate, amintirile noastre pot fi influențate în multe feluri fără să ne dăm seama. O să prezint în continuare mai multe experimente făcute care arată că memoria noastră nu e așa de bună precum credem.

Ce semn ai văzut?1

În anii ’70, Elizabeth Loftus a făcut următorul experiment: participanților le-au fost arătate poze de la locul unui accident auto. Toți au văzut un Datsun roșu mergând pe stradă, schimbând direcția într-o intersecție și apoi lovind un pieton. După ce au văzut fotografiile, participanților le-au fost date niște informații false într-un mod subtil. În realitate, la intrarea în intersecție era un semn „STOP”, vizibil clar în fotografii. Dar experimentatorii au vrut să implanteze o sugestie, și au întrebat participanții să spună culoarea mașinii care a trecut pe lângă semnul cedează trecerea. Mai târziu, participanților le-au fost arătate două fotografii, una în care apărea un semn STOP și alta în care apărea un semn cedează trecerea și li s-a cerut să aleagă fotografia corectă, adică cea pe care au văzut-o în prima parte a experimentului. Cei mai mulți au fost siguri că au văzut fotografia cu cedează trecerea. Atât de ușor a fost modificată o amintire simplă.

Poate vă gândiți că asta a fost simplu pentru că indicatorul dintr-o poză nu e important, dar când vine vorba de animtiri personale sigur nu facem greșeli. Păi, să vedem…

Amintiri din copilărie2

Într-un studiu din 2002, Kimberly Wade a cerut mai multor persoane să convingă pe cineva din familie să participe la un experiment despre amintirile din copilărie. De asemenea, le-a cerut să îi dea în secret o fotografie din copilărie cu persoana convinsă. Pe urmă, autorii experimentului au folosit această fotografie pentru a crea o fotografie falsă cu participantul într-o călătorie cu un balon cu aer.

Exemplu de poză manipulată: în stânga e o poză cu o amintire reală, iar în dreapta persoanele sunt plasate într-un cadru fals.

Pe lângă această fotografie folosită la crearea imaginii false, experimentatorii au mai cerut trei care înfățișau amintiri reale, cum ar fi de exemplu o poză de la ziua de naștere sau o vizită la grădina zoologică. Participanții au fost apoi intervievați de trei ori pe parcursul a două săptămâni și de fiecare dată le erau arătate fotografiile (trei reale și una falsă) și erau încurajați să descrie cât mai detaliat întâmplările din poze. În primul interviu aproape toată lumea a fost în stare să-și amintească detalii din evenimentele reale, dar aproximativ o treime au zis că își amintesc călătoria cu balonul (iar unii chiar au descris-o detaliat). Pe urmă, participanții au fost rugați să meargă altundeva și să se mai gândească la întâmplările acelea. Până la cel de-al treilea interviu, jumătate dintre participanți și-au „amintit” călătoria [fictivă] cu balonul și mulți au descris-o detaliat. Un participant care la primul interviu a negat că ar fi fost în acel balon, a ajuns să creadă că a fost, și a descris întâmplarea în următorul fel: „Sunt aproape sigur că a fost când eram în clasa I la școala locală… practic pentru 10$ sau așa ceva, puteai să mergi cu balonul cu aer cald și să urci la vreo 20 metri… a fost într-o sâmbătă și… sunt aproape sigur că mama era jos și ne făcea poză”.

Într-un alt experiment nici n-a fost nevoie de o fotografie falsă. Participanții au fost convinși să povestească în detaliu o vizită din copilărie la Disneyland și cum au întâlnit pe cineva în costum de Bugs Bunny (Bugs Bunny nu e personaj Disney, deci nu era în Disneyland).3 Într-un alt studiu realizat într-un centru comercial, părinții participanților au fost întrebați dacă copiii lor s-au pierdut vreodată în mall. După ce au fost selectați doar cei care nu s-au pierdut, experimentatorii au reușit să-i convingă pe mulți să dea detalii despre această experiență.4

Atunci când o persoană cu autoritate ne spune că ni s-a întâmplat ceva ne este greu să negăm și începem să umplem golurile cu propria noastră imaginație, iar după un timp nu mai putem separa realitatea de ficțiune și ne credem propria închipuire.

Sunt sigur că s-a întâmplat

În 1993, președintele Ronald Reagan s-a adresat Congressional Medal of Honor Society și a hotărât să povestească o întâmplare reală pe care a mai spus-o de multe ori: În timpul Celui De-al Doilea Război Mondial un bombardier B-17 ce a supraviețuit atacului antiaerian încerca să se întoarcă acasă peste Canalul Mânecii. Din cauza defecțiunilor, avionul a început să se prăbușească, iar comandantul le-a ordonat celorlalți să sară, dar unul era blocat în turelă. Ultimul om care a sărit descrie cum comandantul stătea lângă turelă și îi spunea celuilalt: „Nu contează, băiete, îl conducem până jos împreună”. Reagan a explicat cum acest act de curaj i-a adus comandantului Medalia de Onoare (postum). O poveste frumoasă, dar… Nu a avut loc! După ce au verificat citatele tuturor celor 434 care au primit Medalia de Onoare, jurnaliștii nu au găsit nicio mențiune a unui astfel de episod. Ba mai mult, cineva a observat că de fapt povestea se potrivește aproape perfect cu ceea ce s-a întâmplat în filmul A Wing and a Prayer.5

O situație asemănătoare este și cartea Fragments de Binjamin Wilkomirsky publicată în Germania în 1995, care descrie experiențele îngrozitoare ale autorului în lagărele de concentrare naziste de la Majdanek și Birkenau. Cartea a primit laude din partea criticilor, Los Angeles Times a numit-o „un clasic al relatărilor de primă-mână ale Holocaustului”, New York Times a scris că e „minunată” și a primit mai multe premii printre care și National Jewish Book Award (1996) sau Prix Mémoire de la Shoah. Mai târziu s-a aflat că este o confabulație de la cap la coadă. Autorul, pe numele real Bruno Grosjean, nu e evreu ci elvețian, n-a fost niciodată într-un lagăr de concentrare, iar povestea sa este luată din cărți de istorie, filme și din romanul The Painted Bird de Jerzy Kosinski.17 Desigur, în această situație ar putea fi intenția autorului de înșela publicul, dar nu putem exclude faptul că și-a crezut propriile fabulații.

Am văzut ceva inexplicabil: Fenomene paranormale?

Într-un alt experiment6, Richard Wiseman a arătat unor studenți un videoclip cu un magician care își folosea „puterea minții” (era un truc, bineînțeles) pentru a îndoi o cheie și apoi punea cheia pe masă, se îndepărta și zicea „Uitați, e incredibil, încă se îndoaie!”. Pe urmă, au fost intervievați și mai mult de jumătate dintre participanți au fost convinși că au văzut cum cheia încă se îndoia. Puterea sugestiei este folosită foarte mult de iluzioniști pentru a-i face pe spectatori să creadă că au văzut mai mult decât au văzut de fapt.

Tot Richard Wiseman a făcut un alt experiment7, în care a folosit o locație înfricoșătoare, asemănătoare sălilor în care se făceau ședințe de spiritism (séance), mai exact o fostă închisoare. Și a organizat… ședințe de spiritism. Toți participanții au primit la intrare un chestionar în care trebuiau să spună dacă cred în fenomene paranormale. Camera de séance era întunecoasă, luminată doar de o lumânare, și avea o masă în mijloc, în jurul căreia se adunau participanții și presupusul medium. Apoi, timp de aproximativ 20 minute le-a spus participanților o poveste fictivă cu fantome, despre uciderea unei cântărețe de operă pe nume Marie Ambrose. Conform poveștii, Marie a trăit în apropierea acelei închisori și spiritul ei a fost văzut în clădire. Pe urmă, mediumul a distribuit câteva obiecte care i-ar fi aparținut Mariei (obiecte care de fapt erau cumpărate de la un magazin obișnuit). Toate obiectele și masa aveau pete cu vopsea fosforescentă pentru ca participanții să le poată vedea în întuneric. Mediumul le-a cerut tuturor să se țină de mâini, a stins lumânarea și a început să cheme „fantoma”. Grupul a fost rugat să se concentreze asupra unei mingi, iar mingea s-a ridicat în aer, a plutit un pic, s-a mișcat prin cameră și a revenit la locul ei pe masă; la fel și celelalte obiecte. Pentru a realiza acest efect, experimentatorii au folosit trucurile pe care le foloseau și spiritiștii de la începutul secolului XX.

Partea cea mai importantă: sugestia. Mediumul i-a cerut spiritului să își facă simțită prezența ridicând masa. Masa nu s-a mișcat deloc, dar mediumul a sugerat că levitează („E bine așa, ridic-o și mai sus!”, „Acum se mișcă masa!” etc.). În final, spiritul a plecat, luminile s-au aprins și li s-a mulțumit participanților. După două săptămâni toți au primit un chestionar despre cele întâmplate în timpul „spectacolului”. 40% dintre cei care credeau în paranormal (vă amintiți chestionarul de la intrare) au răspuns că lucrurile întâmplate au fost rezultatul unei fantome reale, în comparație cu doar 3% dintre cei care au zis inițial că nu cred în paranormal. Dar cât de bine a funcționat sugestia? Mai mult de o treime își aminteau că masa a levitat! De asemenea, au mai fost întrebați dacă li s-a părut și altceva paranormal, iar unii au spus că au simțit fiori reci, alții că au simțit o „energie”, iar alții că au simțit o prezență străină.

Pentru cei ce cred în fenomene paranormale și folosesc drept dovezi întâmplări de tip „știu pe cineva” sau „sunt unii oameni care au văzut fantome” sau care folosesc pretextul „scepticii nu văd pentru că nu vor”, acest experiment reprezintă o problemă pentru că arată cum unii oameni nu sunt destul de atenți sau sunt ușor de manipulat prin simple sugestii. Tocmai de aceea un fenomen nu este dovedit prin anecdote. Oamenii se pot înșela sau amăgi sau pot să creadă ceea ce nu s-a întâmplat. Poate că unii pot să facă masa să se miște, dar să o miște în prezența unui sceptic (și a unui iluzionist). Explicația că „spiritele sunt timide” nu ține, e doar o raționalizare a eșecului.

Iluzia memoriei

Psihologul australian Stephanie Sharman a condus un experiment8 în care a întrebat participanții ce decizii ar vrea să ia medicii în cazul în care (participantul) s-ar afla într-o situație de viață și de moarte, de exemplu ar vrea să se încerce doar resuscitare, ar vrea să fie hrăniți artificial, ar vrea să fie ținuți în viață de aparate care substituie funcția unor organe etc. După 12 luni, participanții au fost întrebați din nou și, în medie, 23% dintre părerile lor s-au schimbat. Acest lucru nu este surprinzător, poate s-au gândit mai bine, poate au discutat cu rudele, prietenii, doctorii. Ce este interesant e că 75% dintre cei care și-au schimbat părerile nu au fost conștienți de asta. Au fost convinși că răspunsurile date la primul interviu au fost aceleași. Amintirile despre ce credeau mai demult s-au schimbat pentru a corespunde cu credințele curente. Avem tendința de a crede că părerile noastre rămân stabile în timp. După asasinarea președintelui Kennedy, un sondaj a arătat că două treimi dintre alegători susțineau că au votat cu el în alegerile din 1960 când rezultatele au fost strânse (aprox. 50% la 50%)9. Cel puțin unii dintre ei și-au schimbat amintirile pentru a coincide cu sentimentele lor prezente despre președintele împușcat. O posibilă cauză este și disonanța cognitivă în care s-au aflat, iar soluția cea mai simplă a fost să se convingă (în mod inconștient) că au votat altfel („Îmi place Kennedy. Întotdeauna mi-a plăcut!”). În alt studiu s-a observat că oamenii își amintesc mai bine ceea ce coincide cu părerile lor și mai puțin ceea ce nu le place.12

Alți psihologi, Ulric Neisser și Nicole Harsch, au avut o abordare diferită.10 Ei au vrut să vadă cât de bine sunt ținute minte întâmplări ieșite din comun, cum ar fi explozia navetei Challenger, așa că în dimineața zilei de 29 ianuarie 1986 (adică la o zi după explozie) au cerut unor studenți să descrie cum au aflat de explozie, la ce oră, ce făceau atunci, cine mai era cu ei, cine le-a spus, ce au simțit etc. După doi ani și jumătate, studenții au fost puși să completeze un chestionar asemănător despre explozie. Amintirile s-au schimbat foarte mult, încorporând elemente plauzibile despre cum ar fi putut afla despre incident, dar care nu s-au întâmplat niciodată sau persoane care n-au fost prezente. Deși au fost multe erori în relatările noi, studenții erau foarte încrezători că își amintesc corect ce s-a întâmplat, pentru că este un eveniment care le-a rămas în minte. În final, Ulric și Harsch le-au dat studenților notițele lor inițiale (scrise de mână). Mulți au fost șocați de discrepanțele între relatarea originală și cea prezentă, dar în ciuda dovezilor clare, unii au preferat să își păstreze credințele curente, adică au fost convinși că amintirile de după 2½ ani sunt mai corecte decât cele de la o zi după explozie, pentru că simţeau că acelea sunt reale. Încă o dovadă că ne formăm credințele bazându-ne pe emoții, nu pe rațiune, iar unele persoane se atașează atât de mult de ceea ce simt încât refuză să își schimbe părerea oricât de puternice ar fi dovezile. Astfel de oameni sunt, în consecință, foarte închiși la minte (deși s-ar putea să creadă exact opusul). Iluzia memoriei nu poate fi depășită.

Amintiri contaminate: Răpiți de extratereștri?

Să facem un test (de la 1:24):

Dacă ați fost atenți la iluzia memoriei poate ați răspuns corect.

Vă mai amintiți cum Ronald Reagan a povestit un film ca și când ar fi fost real? Susan Clancy, analizând persoane care susțin că au fost răpite de extratereștri, a vrut să verifice dacă acele persoane sunt mai predispuse să confunde amintirile cu imaginația.11 Pentru asta a format trei grupuri de persoane (cei care își aminteau cum au fost răpiți, cei care credeau că au fost răpiți dar nu aveau amintiri (credeau că extratereștrii le-au șters memoria) și cei care nici nu credeau și nici nu-și aminteau că ar fi fost răpiți –grupul de control) și le-a dat să studieze liste de cuvinte, deci ceva asemănător cu testul din videoclipul de mai sus. De exemplu, erau cuvinte precum bomboane, ciocolată, amar, acru, dar nu și cuvântul dulce. Apoi au fost puși să își amintească ce cuvinte au fost în listă. Amintirile distorsionate au apărut atunci când cuvântul ne-inclus a fost „amintit”. Scopul experimentului a fost să verifice dacă persoanele care cred că au fost răpite de extratereștri sunt mai predispuse la distorsionarea amintirilor. Rezultatele experimentului arată că, într-adevăr, aceștia sunt predispuși să aibă amintiri false și, în plus, au deficiențe în monitorizarea sursei, adică fac confuzii între amintirile lor reale și ceea ce își imaginează sau citesc în cărți, văd la televizor etc. Desigur, amintirile false nu apar doar la cei care cred că sunt răpiți de extratereștri, și cei care își „amintesc” vieți anterioare pot să facă aceeași greșeală, de care nu sunt conșitenți și pe care n-o s-o accepte ca explicație, din cauza iluziei memoriei.

De asemenea, s-au făcut experimente13 în care participanții au fost puși să citească o poveste și apoi să o povestească în diverse contexte. S-a observat că în funcție de context, participanții au tendința de a accentua anumite părți și de a exclude altele. Suntem toți obișnuiți cu asta, dar ce e interesant e că modul în care au povestit (ce au inclus, ce au exclus) a influențat modul în care și-au amintit după o perioadă povestea originală. Acest efect a fost observat și în cazul în care era vorba de o întâmplare reală cu semnificație pentru participant, nu doar o poveste fictivă. Aplicând această inflormație la „amintirile” despre răpiri extraterestre trebuie să luăm în considerare că și ele pot suferi distorsiuni în funcție de contextul în care sunt spuse, iar dacă se încurajează ideea că amintirile sunt reale ele pot ajunge să pară foarte reale chiar dacă inițial au fost doar un vis sau o „regresie hipnotică” (adică produse ale imaginației).

În 2004 a fost publicat un studiu14 în Psychological Science care oferea primele dovezi neurologice că imaginația bogată poate influența amintirile. Cu cât participanții își imaginau mai intens un obiect, cu atât erau mai nesiguri dacă și-au imaginat sau văzut obiectul într-o poză. Nivelul de imaginație a fost măsurat prin tehnici MRI. Rezultatele au fost că erorile de monitorizare a sursei (adică de atribuire a unui eveniment/obiect ca provenind dintr-o întâmplare reală sau din imaginație/filme/cărți) au crescut când creierul a fost implicat în generarea de reprezentări vizuale care seamănă cu un obiect real care este văzut.

Implanturi de… amintiri

Cum putem face pe cineva să creadă ceva ce nu este adevărat? Greu, dar nu așa greu precum pare.

Doi cercetători din Canada au hipnotizat 27 subiecți și le-au sugerat că au fost treziți într-o noapte din săptămâna anterioară de niște zgomote. După ce și-au revenit din hipnoză, 13 dintre ei au afirmat că evenimentul sugerat a avut loc, iar 6 dintre cei 13 erau complet siguri că s-a întâmplat. Chiar și când li s-a spus că a fost doar o sugestie hipnotică și-au păstrat convingerea că au fost treziți de zgomote. Unul a declarat: „Sunt destul de sigur că le-am auzit. De fapt, sunt al dracu de sigur. Fără îndoială că am auzit zgomotele alea.”. Astfel de amintiri pot fi induse în orice situație în care subiecții pot fi păcăliți și încurajați să-și imagineze, nu doar dacă sunt hipnotizați.15

Un exemplu care nu a necesitat hipnoză și în care a fost suficientă sugestia este un studiu16 publicat în 1999 care a avut trei părți (variații). Participanții au trebuit să povestească un vis pe care l-au avut recent, dar indiferent de vis, un „terapeut” le spunea că visul arată că au avut o experiență specială înainte de vârsta de 3 ani. Într-una dintre variante li se spunea că s-au pierdut sau au fost abandonați de părinți când au fost mici sau că au pățit ceva periculos când au fost mici; iar în cea de-a doua variantă li se spunea că au fost agresați de un bătăuș (bully) când au fost mici; Perioada în care se făcea sugestia era de 30 minute (în care povesteau visul și li se spunea ce „înseamnă”). De ținut minte că înainte de această sugestie participanții au spus că n-au avut nicio astfel de experiență în copilărie. Rezultatele au fost că jumătate dintre cei sugestionați au început să creadă că evenimentul sugerat chiar s-a întâmplat și chiar au oferit relatări detaliate despre ceea ce s-a întâmplat. Și au continuat să creadă asta cel puțin 4 săptămâni (când au fost întrebați iar). De asemenea, s-a observat că cei mai ușor de manipulat au fost cei care credeau déjà că visele au o semnificație ascunsă. Ați reținut? 30 minute de sugestie și i-a convins să creadă ceva ce nu s-a întâmplat! Gândiți-vă acum că participanții s-ar fi dus la un „terapeut” care folosește „regresia hipnotică” și care le-ar fi sugerat că au fost agresați sexual de părinți când au fost mici, sau că au fost răpiți de extratereștri, sau că au fost războinici/prințese într-o viață anterioară. E periculos să credem astfel de tehnici nedovedite (ba chiar pentru care există dovezi contrare).

Mă simt mai bine de când…: Self-help (Autoeducare).

Poate ați apelat la un program-minune sau poate ați cumpărat un produs-minune care vă promitea că vă veți îmbunătăți capacitățile și vi s-a părut că a funcționat, sau poate ați cumpărat un supliment alimentar care vă promitea că vă ajută să memorați și acum vi se pare că într-adevăr a funcționat. Poate că așa e, dar ca să nu fiți naïvi ar fi bine să verificați dacă e vreo îmbunătățire reală sau doar vi se pare. Luați în considerare următorul experiment18: 106 studenți au participat la un program de îmbunătățire a capacităților de studiu. La început și-au estimat capacitățile și apoi au fost selectați, la întâmplare, ori să participe la curs ori să aștepte. Cursul n-a avut niciun efect asupra abilităților lor (sau asupra notelor). Atunci cum și-au justificat (lor înșiși) studenții timpul pierdut și efortul depus? După trei săptămâni, când au fost puși din nou să își estimeze abilitățile inițiale, și le-au amintit ca fiind mult mai rele decât au indicat înainte cu trei săptămâni (la estimarea inițială). Această distorsionare a amintirilor le-a permis să creadă că abilitățile lor s-au îmbunătățit, deci cursul nu a fost o pierdere de vreme. Astfel au ieșit din disonanța cognitivă în care se aflau. Mai mult de atât, după 6 luni au fost întrebați din nou, iar de data aceasta și-au amintit că abilitățile lor de după curs au fost mai mari decât cele indicate imediat după ce au terminat cursul. Adică, după 6 luni aveau impresia că acel curs a funcționat mai bine decât au crezut. Studenții care au fost puși pe lista de așteptare n-au simțit nevoia de a-și justifica nimic așa că estimările lor au rămas la fel și amintirile despre estimări au fost corecte.

Avem tendința de a ne exagera capacitățile pe baza așteptărilor și de a ne modifica amintirile. Ceea ce credem despre noi ne influențează felul în care ne amintim gândurile, atitudinile si comportamentele trecute.19

Concluzii

Probabil cei care cred în paranormal sau răpiri extraterestre o să spună că astea sunt exemple care nu li se aplică lor. Către ei se îndreaptă următoarele idei.

Înțeleg foarte bine de ce niște exemple de studii par foarte distante și nerelevante pentru experiența personală. Întotdeauna ceea ce ni se întâmplă nouă este mult mai important. Dar, vreau să vă gândiți că nu suntem infailibili și e de dorit să ne descoperim greșelile. Sunt unii oameni care încearcă asta prin introspecție (ceea ce simt ei că e corect) pe când alții apelează la ajutor din exterior. Însă ceea ce simțim că e bine, nu e întotdeauna bine. Și eu credeam mai demult că amintirile mele sunt corecte. Simțeam asta, dar s-a întâmplat ceva –ceva banal– care m-a făcut să îmi pun întrebări. Să vă povestesc. Eu aveam impresia că în școală am fost foarte bun la gramatică și scriam corect, aproape fără nicio greșeală, iar când făceam o greșeală nu era ceva simplu (cum ar fi să scriu „la văzut”). Amintirile mele erau susținute de notele pe care le luam. Dar, acum câțiva ani am dat peste niște caiete de pe vremea când eram pe clasa a IV-a și am fost curios să mă uit prin ele.  Când am văzut greșeli banale am fost șocat: „Nu se poate ca eu să fi scris așa rău!”. «S-ă nu v-ă immaginaț c-ă scrieam ca un’ analfabet», dar era sub așteptările mele, eu având impresia că eram mai bun decât în prezent, când mi se întâmplă câteodată să nu știu cum se scrie corect câte un cuvânt și îmi zic „uite cât de mult am uitat”. Probabil că în prezent sunt mai atent și îmi observ mai mult greșelile sau nesiguranțele („oare pluralul corect e niveluri sau nivele?”). Dar amintirile mele au fost greșite, deși simțeam că sunt corecte. Eram ferm convins că sunt corecte. Dacă am greșit în cazul ăsta, e posibil să greșesc și în altele. E important să țin minte asta și cred că toți ar trebui să facem la fel.

Poate o să ziceți că experimentul cu ședința de spiritism e doar o răutate din partea unor oameni de știință care nu vor să creadă. Răutate sau nu, ar trebui să ne învețe ceva util, și anume că trebuie să fim mult mai atenți când cineva spune că face un lucru ieșit din comun. Dacă au fost doar trucuri, dar unii le-au crezut reale, nu înseamnă că sunt prea creduli? N-ar fi util să avem metode de a detecta fraudele și înscenările? Dacă chiar există oameni care comunică cu spiritele nu e mai bine să scăpăm de șarlatani? Nu vreți să vedeți niște fantome reale în locul unor efecte speciale? Dacă da, atunci deveniți sceptici, încercați să testați dacă ceea ce vedeți/simțiți e chiar o fantomă (sau extraterestru  sau…). Dorința de a vedea o fantomă este mare, dar nu trebuie să ne stăpânească. Eliminați, pentru început, erorile și distorsiunile cauzate de memorie. Dacă aveți prea multă încredere în voi (cum se spune în ezoterism, sunteți stăpâniți de ego) s-ar putea să treceți cu vederea indícii că un fenomen nu este așa cum pare.

Referințe:
[1]: E. F. Loftus, Eyewitness Testimony (Cambridge, MA: Harvard University Press, 1979), Daniel J. Levitin, Foundations of cognitive psychology: core readings;
[2]: K. A. Wade et al., “A Picture Is Worth a Thousand Lies: Using False Photographs to Create False Childhood Memories,” Psychonomic Bulletin and Review 9 (2002);
[3]: K. A. Braun, R. Ellis, and E. F. Loftus, “Make My Memory: How Advertising Can Change Our Memories of the Past,” Psychology and Marketing 19 (2002): 1–23;
[4]: E. F. Loftus and J. E. Pickrell, “The Formation of False Memories,” Psychiatric Annals 25 (1995): 720–725.;
[5]: Quirkology, Richard Wiseman, pg. 80;
[6]: R. Wiseman and E. Greening, “‘It’s Still Bending’: Verbal Suggestion and Alleged Psychokinetic Metal Bending,” British Journal of Psychology 96 (2005);
[7]: R. Wiseman, E. Greening, and M. Smith, “Belief in the Paranormal and Suggestion in the Séance Room,” British Journal of Psychology 94, no. 3 (2003);
[8]: S.J. Sharman, M. Garry, J.A. Jacobson, E.F. Loftus and P.H. Ditto, ”False Memories for End-of-Life Decisions”, Health Psychology 27 (2008);
[9]: K. Frankovic, “To Tell the Truth to Pollsters” ;
[10]: U. Neisser and N. Harsch, “Phantom Flashbulbs: False Recollections of Hearing the News About Challenger”;
[11]: Clancy, McNally, Schacter, Lenzenweger, and Pitman, “Memory Distortion in People Reporting Abduction by Aliens.”;
[12]: Edward E. Jones; R. Kohler, ”The Effects of Plausability on the Learning of Controversial Statements” (Abstract);
[13]: Elizabeth J. Marsh, Barbara Tversky, ”Spinning the stories of our lives” și ”Biased Retellings of Events Yield Biased Memories”;
[14]: Susan A. Clancy, Abducted (Harvard University Press, 2005), pg. 66-67;
[15]: Susan A. Clancy, Abducted, pg. 60-61;
[16]: Giuliana A.L. Mazzoni, Elizabeth F. Loftus, Aaron Seitz, Steven J. Lynn, ”Changing Beliefs and Memories Through Dream Interpretation”, Applied Cognitive Psychology 13, 125-144, 1999;
[17]: Carol Tavris, Elliot Aronson, Mistakes Were Made (but not by me) (2007), pg. 82;
[18]: Carol Tavris, Elliot Aronson, Mistakes Were Made (but not by me) (2007), pg. 80;
[19]: R. H. Gramzow and G. Willard, “Exaggerating Current and Past Performance: Motivated Self-Enhancement Versus Reconstructive Memory,” Personality and Social Psychology Bulletin 32 (2006)

Divinația și lectura rece

Divinația constă în orice încercare de a folosi puteri supranaturale (sau paranormale) pentru a afla informații necunoscute din prezent sau trecut sau pentru a prezice viitorul. Câteva exemple ar fi astrologia, chiromanția (ghicitul în palmă), necromanția (vorbitul cu morții), cartomanția (ex.: Tarot), dar și altele mai puțin cunoscute cum ar fi hepatomanția (ghicitul în ficatul animalelor moarte),  miromanția (ghicit prin privitul furnicilor), tiromanția (ghicitul în găurile din cașcaval) sau uromanția (ghicitul în urină).

Oricum s-ar numi practica, se bazează pe lectura rece (cold reading) și nu este nimic „magick”, este doar o manipulare a celor neinformați sau care vor să creadă. Lectura rece este o tehnică prin care cineva poate da impresia că știe totul despre altcineva, dar de fapt se bazează pe capacitatea de a convinge, pe psihologie și pe mentalism. Cea mai simplă metodă e folosirea afirmațiilor Barnum, cum ar fi următoarea:

„Ești o persoană cu o gândire independentă și originală; nu accepți pur-și-simplu ce îți spune lumea”

„Simți o nevoie mare ca oamenii să te placă și să te respecte”.

Adică afirmații foarte generale care se aplică aproape oricui, dar care, într-un mediu potrivit, nu sunt observate și dau impresia că divinatorul cunoaște gândurile noastre ascunse. De exemplu a doua afirmație poate fi interpretată de cineva în felul următor: „De unde știe că am probleme cu șeful care nu mă respectă?” și, fără să-și dea seama, acea persoană, dorind să afle mai multe, va menționa problema ei cu șeful, iar divinatorul se va folosi de asta, spunând că de fapt el asta a vrut să zică.

De asemenea, pot fi folosite afirmații măgulitoare într-un mod complicat, cu multe cuvinte, care să nu fie depistate. Printre subiecte pot fi faptul că clientul este conștiincios, independent, muncitor, înțelept sau că știe să fie un bun prieten. Sau se poate profita de dorințele neîmplinite ale clientului, printr-un element pe care Ian Rowland îl numește „Iarba mai verde” (Greener Grass) care constă în a spune că sunt anumite lucruri pe care le regretă din trecut, erau și alte drumuri pe care ar fi putut să meargă și i-ar fi fost mai bine. Multe persoane se gândesc „ce-ar fi fost dacă…” ar fi luat alte decizii într-un anumit moment, așa că divinatorul trebuie doar să spună ceva vag („te-ai aflat la o răscruce și te gândești că poate nu ai luat decizia cea mai bună”) sau să interpreteze diverși indicatori (de exemplu îi poate spune unui client care pare să fi reușit în domeniul profesional,  „simt că ai uneori gânduri –care te neliniștesc– că nu te-ai ocupat de familie atât de mult cât ți-ai dorit”). Sunt o mulțime de tehnici prin care divinatorul poate să dea impresia că știe lucruri pe care nu le știe.

Pentru a afla mai multe informații, ghicitorul de multe ori „pescuiește” detalii. De exemplu poate spune „am o senzație puternică despre ceva legat de luna ianuarie”, iar clientul poate spune „m-am născut în ianuarie” (sau ce se potrivește), ghicitorul poate spune „da, așa este, asta este senzația; simt vibrații pozitive și văd un bebeluș…” sau orice îi vine în minte astfel încât să pară că asta vroia să zică și el. Dacă clientul nu se poate gândi la nimic legat de ianuarie, atunci divinatorul poate spune „ți-ai reprimat acele amintiri; niște amintiri dureroase…” sau „mai gândește-te, concentrează-te”, iar dacă clientul își amintește până la urmă ceva, va rămâne cu o și mai puternică impresie că divinatorul a știut ceva ce el a uitat.

În situația în care divinatorul greșește, există mai multe metode de a lăsa impresia că nu a greșit. O tactică ar fi: la început insistă că are dreptate, pe urmă devine nedumerit și încearcă să „împartă vina” pentru greșeală cu clientul și în final, lasă problema nerezolvată, în caz că clientul se gândește la ceva mai târziu. De exemplu, o ghicitoare spune că simte numele „Sarah” (sau Maria, dacă vreți ceva românesc), clientul spune că nu se poate gândi la nimeni cu numele ăsta, ghicitoarea insistă, dar clientul tot nu găsește pe nimeni, așa că ghicitoarea poate să spună (traducere din «The Full Facts Book of Cold Reading» de Ian Rowland):

„Atunci, bine. Nici eu nu înțeleg mai mult decât tine. Am impresia asta cu numele Sarah, și ori înseamnă ceva pentru tine, ori nu, pot să-ți spun că asta e impresia pe care o primesc. Nu îți cer să o faci să se potrivească, nu ăsta e scopul, dar, pe de altă parte, trebuie să spun ceea ce văd și să fiu cinstită cu tine, nu întotdeauna cunosc în totalitate. Așa că, eu zic să continui să te gândești la ce ți-am spus, nu? Eu simt că este o legătură pe-acolo pe undeva, dar, firește, nu este una care să-ți vină în minte imediat…”.

Dacă mai târziu clientului îi vine în minte cineva cu numele Sarah, îi crește încrederea în ghicitoare, iar dacă nu, pur-și-simplu va uita de „incident” și va rămâne cu impresia că ghicitoarea este foarte sinceră (iar sinceritatea este de apreciat).

Se mai pot folosi metode cum ar fi „am dreptate, dar tu nu ști” (divinatorul spune că simte o persoană pe care clientul nu o cunoaște, dar cineva apropiat clientului o cunoaște), „am dreptate, dar nimeni nu știe” (poate spune că cineva are o problemă de sănătate, dar nu a spus nimănui), „am greșit, dar voi avea dreptate în curând” (de exemplu, divinatorul spune un nume, pe care clientul nu-l recunoaște, și, ca să scape, divinatorul spune că este o persoană pe care clientul o va cunoaște în curând; adică transformă informația în predicție), „am greșit, dar nu contează” (divinatorul trece repede peste greșeală și insistă pe altceva din ce a zis; de exemplu, poate spune „simt că cineva din familia ta va avea un eveniment important”, clientul spune „nu cred… dar acum 2 săptămâni s-a căsătorit un prieten”, iar divinatorul răspunde „da, asta era; eram sigur că e un eveniment important, dar timpul în lumea spirituală este fluid, și vroiam să zic «o persoană importantă, un prieten», nu trebuie să fie din familie, sunt mai importante sentimentele, nu legăturile de rudenie; spune-mi mai multe despre acest prieten…”), „am greșit, dar am dreptate d.p.d.v. emoțional” (divinatorul poate spune despre client că a făcut ceva, iar dacă clientul spune că nu, atunci divinatorul poate să spună că clientul „și-a dorit”, dar n-a reușit; sau orice altceva), „am greșit puțin, dar am dreptate în general” (poate spune „ai avut o problemă cu roțile de la mașină” și în caz că greșește, iar clientul îi spune „nu, nu au avut nimic roțile… dar am avut o mică problemă cu frânele”, divinatorul poate spune că a „văzut” o problemă la mașină, dar nu se pricepe la detalii), iar dacă nu funcționează nimic se aplică metoda „acceptă, scuză-te și treci mai departe” care dă impresia că divinatorul este cinstit și doar în situația asta a „greșit”.

Despre tehnicile astea și despre altele (limbajul corpului, întrebările ascunse etc.) puteți citi în detaliu în cartea The Full Facts Book of Cold Reading de Ian Rowland pe care (poate) o găsiți aici (bookzz) și pe care am mai recomandat-o și în articolul ăsta.

Prin folosirea lecturii reci divinatorii pot să vă convingă că știu totul despre voi și în felul ăsta pot profita. Nu sunt toți șarlatani, de fapt cred că puțini sunt șarlatani, iar cei mai mulți se amăgesc. Fiți atenți când cineva pare că vă știe secretele ascunse că s-ar putea să nu le știe și să i le spuneți chiar voi fără să știți și să rămâneți cu impresia că n-ați zis nimic.

Uitați și un exemplu de „citire”, făcută de mentalistul Derren Brown în documentarul Messiah:

Și ca să fie și ceva amuzant, BBC3 Bullsh!t Detectors păcălesc 3 mediumi și îi demască:

O ultimă idée: Ați observat cum divinatorii nu contrazic niciodată clienții în următoarea situație?:

”D: Simt un nume, ceva cu litera M.
C: Am avut un prieten Marius.
D: Da, el este, îți spune că e bine și îi pare rău…”

NICIODATĂ nu zice un spiritist „Nu e el, e altu’.” Chiar întotdeauna „vorbește” exact prima persoană la care te gândești?

La subiect:
Analiza unui horoscop;
Linkuri externe:
Interviu cu Derren Brown despre cold reading;
Skeptic.com Cold Reading
Denis Dutton – Articol despre cold reading
The Skeptic Encyclopædia Of Pseudoscience (pg. 80)
Învățați Tauromanție (80-100% exactitate)

The Real Hustle – Psychic Stones

Un videoclip în care oamenii sunt convinși să cumpere niște pietre despre care li se spune că au puteri paranormale. Nici nu e nevoie de multă convingere, niște trucuri simple sunt suficiente. Încă o dovadă că oricine poate vinde orice dacă știe să aburească.

Cei de la The Real Hustle prezintă multe scenarii în care îi înșală pe oameni, cu scopul de a educa.  Cei ce credeți în obiecte paranormale, întrebați-vă care e diferența între alte înșelătorii (de exemplu cu telefoane mobile) și vânzarea de obiecte despre care se spune că ar „ajuta” (într-un fel), dar nu au fost testate riguros.

Pe aceeași temă:
The Chaser’s War On Everything – Snake Oil;
Messiah (Documentar de Derren Brown);
Farsa Carlos.

«Voi credeți că știți tot!»

De multe ori cei ce cred în fenomene paranormale îi acuză pe sceptici că se cred atotștiutori: „Voi credeți că știți tot, că nu e nimic necunoscut, că nu există mister. Sunteți așa închiși la minte!”. O să încerc să combat astfel de afirmații.

În primul rând, dacă s-ar ști tot n-ar mai exista știința. Știința există tocmai pentru că sunt o mulțime de lucruri pe care nu le cunoaștem/înțelegem, și încearcă să le descopere. Nu este o metodă perfectă, dar e cea mai bună pe care o avem. Vedem asta din rezultatele științei. Deci un sceptic știe că nu știe TOT și mai știe și că nici alții nu știu TOT, tocmai de-aia e sceptic când i se propun ipoteze sau teorii care dacă ar fi adevărate ar încălca niște reguli verificate și reverificate. E vorba despre legile naturii. E nepractic și naïv să creadă pe oricine care vine cu o idée fără dovezi –și care contrazice știința cunoscută, ce a dat rezultate–. Asta nu înseamnă că e imposibil ca acea idée să fie adevărată, dar e necesar ca ea să fie demonstrată.

În al doilea rând, e ciudat cum nu se observă ironia. Tocmai susținătorii paranormalului se comportă de parcă ar ști tot (sau cel puțin mai mult decât restul lumii), dar îi acuză pe sceptici de asta. Să exemplific.

Într-o noapte un om observă o lumină pe cer. Lumina se mișcă ciudat astfel că nu e o stea, nu e nici o „stea căzătoare” și nu pare a fi nici un avion.

Situația 1: omul este unul care crede că extratereștrii ne vizitează. El automat va presupune că acea lumină este o navă extraterestră, nu un OZN (reamintesc ce înseamnă: Obiect Zburător NEIDENTIFICAT). El va ști că e o navă extraterestră și oricine va avea altă părere va fi contrazis cu pseudo-argumentul „Dacă nu e navă extraterestră atunci ce e?”. Iar dacă răspunsul va fi de tipul „Poate e un avion, că nu le cunoști tu pe toate, sau poate e unul secret, sau poate e o iluzie optică, sau poate altceva…” va fi ignorat, pentru că „e imposibil să fie altceva!”.

Situația 2: omul este sceptic. El va reacționa în felul următor: „Uite o lumină pe cer. Nu pare să fie stea, nici «stea căzătoare» și nici nu seamănă cu avioanele obișnuite, deci e un OZN (Obiect Zburător Neidentificat, da!). Hai să văd dacă nu îl pot observa mai bine să aflu ce e.”. Bineînțeles, nu se exclude varianta să fie o navă extraterestră, doar că e puțin probabilă. Dacă e într-adevăr o navă și putem determina asta în mod sigur, atunci foarte bine. Și eu aș vrea să văd nave extraterestre și consider foarte probabil ca extratereștrii să existe, dar ca să transformăm probabilitatea în siguranță e nevoie de dovezi.

Care dintre cele 2 abordări asupra fenomenului necunoscut vi se pare mai corectă? Cine e mai deschis la minte și cine e mai închis? Cine are idéi fixe și cine e flexibil? etc.

Am observat, de asemenea, că oamenilor de tipul celui din „Situația 1” le e frică de necunoscut, simt nevoia să aibe o explicație chiar și când nu o pot ști [încă]. Întotdeauna dacă ceva nu e cunoscut, ei presupun (și ajung să susțină cu tărie, pe urmă) că e ceva supranatural, exact cum pe vremuri se credea că fulgerele sunt aruncate de Zeus/Þōrr(Thor)/Gebeleisis când e supărat, sau că mișcarea corpurilor de pe cer influențează viața personală a oamenilor. A, de fapt, corecție! Nu „pe vremuri”, că și azi e la fel. Pentru ei nu există „nu știu” (decât „nu știu cum funcționează, dar sigur funcționează”) și dacă nimeni nu găsește o explicație pentru un anumit fenomen, consideră că implicit e adevărată idéa lor, oricât de proastă și nefondată ar fi; „Nu știi? Aha! Atunci eu am dreptate!”, iar dacă li se cere să demonstreze ce susțin, imediat schimbă în „Nu poți să demonstrezi că nu-i cum zic eu! Deci e cum zic eu și dacă nu mă crezi ești închis la minte!”. Despre ce e cu adevărat o minte deschisă am postat un video aici. Îl recomand din nou.

NU ȘTIU ȘI NICI TU NU ȘTII!

Acum o să spuneți: „Bine, dar tu de ce zici că știi că astrologia [și alte lucruri] nu sunt adevărate?”

Astrologia [și alte lucruri] este o propunere de explicație pentru niște fenomene pe care nu le cunoaștem (viața, norocul, întâmplările). Aceste ipoteze se pot testa, sunt falsificabile, și au fost supuse testelor. Dacă au picat mai multe teste înseamnă că, cel mai probabil, sunt false, nu funcționează, deci cei care le-au propus nu știau. Desigur, ar putea fi adevărate, dar până când nu sunt dovezi suficiente, în mod teoretic o să le consider extrem de improbabile și în mod practic o să le consider nefuncționale, iar când o să apară dovezi o să-mi schimb părerea (dar atâta timp cât sunt dovezi împotriva lor, ar trebui ca dovezile pro să fie foarte puternice). Iar dacă o afirmație nu este demonstrată (este doar propusă), nu e însoțită de dovezi, pot să o resping fără dovezi. Este cel mai cinstit lucru, până când apar dovezi; rămân la stadiul de „nu știu”, mai bine decât să cred ceva fals, în special dacă iau în considerare că există și șarlatani care abia așteaptă să profite.

Pe aceeași temă:
Open-mindness
Balaurul din garaj
Și, apropo de cât de ușor pot profita șarlatanii: Farsa Carlos.

Interpretări

Fiindcă am văzut de-a lungul timpului tot felul de interpretări ale unor melodii astfel încât să pară că au un înțeles ascuns, bineînțeles pe placul celui ce interpretează, m-am gândit să fac și eu niște interpretări. Să vedem ce iese.

Și pentru că multe sunt piese rock, de obicei mai vechi, gen Queen sau Beatles, o să aleg și eu o melodie complet inofensivă… sau este oare inofensivă? În mâinile celui ce știe să aburească nimic nu e inofensiv.

Deci, urmează o parodiere! (să nu credeți că eu chiar cred ce zic în continuare)

Muse – Bliss

(până citiți, ascultați, că e de la Rock Am Ring de anu’ ăsta)

Să vedem versurile:

Everything about you is how I’d wanna be,
Your freedom comes naturally
Everything about you resonates happiness,
Now i wont settle for less.
Give me all the peace and joy in your mind. Oohhhh.
Everything about you pains my envying,
Your soul can’t hate anything.
Everything about you is so easy to love,
They’re watching you from above.
Give me all the peace and joy in your mind. x3
Ohhhhhhh

Din primul vers ne dăm seama că se închină la diavol, pentru că ei spun „aș vrea să fiu ca tine”. Cui se pot adresa ei oare? Pentru un cunoscător mesajul e clar, dar nu toți știu și nu toți sunt pregătiți să afle, de-aia sunt ademeniți spre pierzanie. Apoi, „your freedom comes naturally” îndeamnă la libertate, la răzvrătire ceea ce nu e bine,  dar tinerii din ziua de azi sunt luați prin surprindere, tocmai acesta este scopul diavollui. Pe urmă, „everything about you resonates happiness” este o frază de tip new age satanist, care îi smintește pe tot mai mulți prin promisiuni de fericire absolută prin atingerea frecvenței de rezonanță, după modelele budiștilor și krișnaiștilor, care sunt eretice, după cum ne spun și Sfinții Părinți.

„Now I won’t settle for less” ne îndeamnă să nu ne mulțumim cu ce ne dă Dumnezeu. Sigur nu vă prindeați dacă nu vă spuneam! Și vă influența subliminal! „Everything… pains” și asocierea cuvintelor precum „soul” și „hate” sunt dovezi de netăgăduit: forțele întunericului acționează prin această muzică!

„Everything about you is so easy to love” – vedeți? V-am spus că se închină diavolului!

„They’re watching you from above”! V-ați prins că e vorba de masonii jidani care conduc lumea? Nu v-ați prins, pentru că sunteți manipulați să nu vedeți Adevărul™.

Și cum se încheie cântecul? Cu „Oooooh”, care vine direct de la cântecele triburilor africane păgâne, care nu mai trebuie să zic cui se închinau… Sunteți așa orbi, nu știți nimic.

Aceeași formație, Muse, mai are și alte versuri care îi incriminează, ca de exemplu:

– în melodia „Supermassive Black Hole” (care, apropo, este o hiperbolă pentru forțele întunericului) spun așa: „Oh baby don’t you know I suffer? […] You caught me under false pretences”, adică membrii trupei recunosc că au făcut un pact cu diavolul și acum nu mai au scăpare!

– în melodia „Unnatural Selection” se face referire la selecția naturală și la minciunile darwiniste, care sunt forțate asupra copiilor încă de la cele mai vulnerabile vârste. Iar prin versuri găsim „Dedication to a new age” (promovarea Noii Ordini Mondiale), „Injustice is the norm” și altele.

– în melodia „Time Is Running Out” apar sugestii precum „Bury it”, „I’m addicted”, „You will suck…”, „screaming”, „death” etc.

Așadar, concluzia e clară. Atacurile forțelor întunericului și Noua Ordine Mondială sunt tot mai puternice și sunt peste tot. Să nu mai ascultați altceva în afară de muzică bună, că nu știți ce se ascunde în versuri.