Superstiția și iluzia controlului I

Să vă povestesc o superstiție de-a mea.

Câteodată ascult muzică folosind Winamp și tot câteodată îmi place să ascult melodiile amestecate (adică pe Shuffle). În mod normal, asta ar însemna că Winamp-ul o să aleagă de fiecare dată următoarea melodie în mod întâmplător. Totuși, parcă unele melodii apar mai des decât altele. N-ar fi fain să apară mai des melodiile care îmi plac și mai rar sau deloc cele care nu îmi plac? N-ar fi fain să pot influența alegerile programului? Așa că după multă vreme în care am ascultat muzică în Winamp am început să manifest diverse comportamente. De exemplu, dacă ascultam o melodie și la sfârșit avea o parte de liniște mai lungă (sau, pur și simplu, o parte mai neinteresantă), treceam la următoarea melodie (foloseam tastele globale, astfel că nu trebuia să aduc Winamp-ul în prim plan; era destul să apăs trei taste). Dar vroiam să mai aud acea melodie în viitor, însă n-o mai auzeam (sau cel puțin nu așa de des pe cât aș fi vrut). În schimb, auzeam alte melodii pe care le mai ascultasem. Așa că m-am gândit că sigur trebuie să fie un algoritm mai complicat care să aleagă ce melodie urmează. Nu poate fi doar alegere la întâmplare. Cu siguranță algoritmul ține cont de ceea ce ascult, iar în modul shuffle acele melodii vor apărea mai des.

Winamp-logo

Așadar, cum pot să influențez subtil acest algoritm? Poate că dacă las melodia să cânte până la capăt, o să o aud mai des în viitor. Poate că Winamp-ul „crede” că dacă trec la următoarea înainte să se termine curenta, nu îmi place… curenta. Nu e logic? Adică, de ce să treci la următoarea dacă îți place cea pe care o auzi? Prin urmare, dacă dau next chiar și înainte cu 5 secunde de final, probabil melodia e marcată undeva printr-o bază de date cu atributul „n-o mai pune pe asta, că-i urâtă” și în viitor algoritmul o să o aleagă mai rar decât pe altele pe care le ascult până la capăt. Am făcut așa pentru o vreme și n-am mai sărit la următoarea chiar dacă la sfârșit erau câteva secunde de liniște. O singură problemă a fost: nu funcționa cum vroiam. Asta-i ciudat, nu? Dar am găsit soluția: sigur algoritmul folosit de Winamp este atât de complex încât ține cont și de alte lucruri. Am observat că făceam altceva: când nu îmi plăcea o parte dintr-o melodie săream peste partea care nu-mi plăcea (dădeam melodia cu câteva secunde în față), dar la sfârșit nu dădeam next, ca să nu ajungă pe lista neagră. Sigur algoritmul observă asta și dacă sar chiar și peste 5 secunde dintr-o melodie, o pune automat pe lista neagră. Așa că pentru o vreme am rezistat tentației și n-am mai sărit peste nicio parte din melodiile pe care vroiam să le aud mai des. Toate bune și frumoase până … până după un timp când am început să observ că parcă nu funcționează cum mă așteptam. Am început să mă gândesc cât de complicat au putut să facă algoritmul? Să țină oare cont și de alte lucruri? De exemplu, când îmi place mult o parte dintr-o melodie și sar înapoi câteva secunde să o ascult din nou… poate că algoritmul înregistrează orice salt ca semn că nu îmi place melodia și o pune automat pe lista neagră (o fi vreun bug). În momentul ăsta parcă aș fi descoperit Secretul: poate că Universul nu știe să citească „nu”-urile și le vede pe toate ca „da”.

Simțeam că melodiile nu sunt alese întâmplător și am ajuns să raționalizez asta încercând să găsesc un mod de control. Din cauză că superstiția mea este una strâns legată de tehnologie, probabil că n-o să o întâlnesc la multă lume, dar dacă înlocuiesc „algoritmul” cu o forță supranaturală și Winamp-ul cu natura parcă sună mai cunoscut. Eu am fost surprins când am observat că aveam tendințele pe care le-am descris mai sus pentru că mă așteptam să fiu mai atent la comportamentele superstițioase pentru că le observ repede pe ale altora. O să revin la sfârșit la algoritmul din Winamp.

Ce e cu superstiția asta?

Să începem cu celebrul experiment al lui B.F. Skinner.1 Aveți mai jos o descriere concisă:

Adică Skinner i-a învățat pe porumbei să dea cu ciocul într-un buton ca să primească mâncare. Apoi a schimbat un pic regulile, astfel că mâncarea venea la intervale aleatoare, indiferent de ceea ce făceau porumbeii. Acum porumbeii au început să repete diverse lucruri pe care se nimerea să le facă atunci când primeau mâncare, iar cum mâncarea venea aleator, comportamentul lor este asemănător superstiției.

Bine, dar ăștia-s porumbei! Oamenii s-ar prinde. Nu?

O cercetătoare japoneză s-a gândit să verifice asta, așa că a făcut un experiment2 în care a pus câte un participant într-o cabină unde erau trei mânere. Independent de ceea ce făcea participantul (dar fără ca el să știe asta), în fața lor apărea un numărător care le dădea câte un punct. După fiecare punct pâlpâia o lumină și se auzea un bâzâit. Punctele erau acordate după un interval variabil de 30 secunde în medie (cu o variație între 3 și 57 secunde) sau de 60 secunde în medie (cu o variație între 25 și 95 secunde). Înainte de experiment participanților li s-a spus că nu trebuie să facă nimic, dar dacă fac ceva s-ar putea să primească puncte și ar trebui să adune cât mai multe. Din moment ce participanții nu puteau prezice când o să fie acordate punctele (pentru că intervalul de livrare varia) și oamenii au o tendință naturală să tragă de mânere, unii dintre ei au făcut legătură între (A) tragerea mânerelor și (B) primirea punctelor. Și de aici începe să devină și mai interesant. Participantul 1, de exemplu, s-a întâmplat să primească un punct după ce a tras de mânere în ordinea stânga, mijloc, dreapta, dreapta, mijloc, stânga, așa că a repetat modelul încă de trei ori. Participantul nr. 5 a început trăgând ușor de fiecare mâner, iar punctele se acumulau indiferent de ceea ce făcea el. Dar apoi, din întâmplare, ținea mânerul din mijloc când a primit un punct, așa că de atunci încolo a executat ritualul superstițios de trei trageri scurte urmate de ținerea mânerului din mijloc. Bineînțeles, cu cât ținea mai mult de el, șansele să primească un punct creșteau. După 9 minute din cele 30 (cât dura experimentul), acest participant a devenit convins că a găsit metoda potrivită. Participanta 15 a găsit un ritual și mai ciudat: după 5 minute s-a întâmplat să atingă numărătorul de puncte și exact în acel moment s-a întâmplat să primească un punct. De atunci înainte a început să atingă tot ce putea prin jurul ei, iar cum punctele oricum veneau, și-a întărit încrederea în acest ritual. Pe la minutul 10 s-a întâmplat să primească un punct când a sărit, moment în care a schimbat ritualul de atingere cu ritualul de sărituri. Apoi a primit un punct când s-a întâmplat să atingă tavanul, motiv pentru care n-a rezistat cele 30 minute și a renunțat din cauza oboselii.

three levers

Trei mânere (nu cele din experiment) (sursa)

Un experiment asemănător, dar nu la fel de obositor a fost făcut în 1963 de doi colegi de-ai lui Skinner. Ei s-au gândit să verifice dacă și oamenii devin superstițioși ca porumbeii, așa că le-au zis participanților să apese un buton (dintre cele două pe care le aveau la dispoziție) de fiecare dată când se aprinde o lumină galbenă în fața lor, iar scopul era să acumuleze cât mai multe puncte. Când câștigau un punct, se aprindea și se stingea o lumină verde. Fără ca participanții să știe, doar butonul din dreapta dădea puncte, care erau acordate la un interval variabil (cu o medie de 30 secunde). Rezultatul a fost că oamenii sunt la fel de superstițioși ca porumbeii. Cei mai mulți și-au format câte o combinație între cele două butoane și au rămas cu ea până la sfârșit, deoarece dacă se întâmpla, să zicem, să apese pe butonul din stânga, apoi pe cel din dreapta și apoi să primească puncte, comportamentul era întărit.3

În experimentul de mai sus, cercetătorii au încercat să oprească formarea superstițiilor și au introdus un timp de „răcire”, astfel că dacă butonul din stânga era apăsat, cel din dreapta devenea inactiv pentru o perioadă de timp (adică degeaba îl apăsau, că nu primeau niciun punct). Într-adevăr, ritualurile superstițioase nu s-au mai format, dar la oameni a fost nevoie de un timp de „răcire” mai mare decât la porumbei. Oamenii țin minte mai mult timp. Oamenii sunt foarte buni la găsirea modelelor. Le găsesc chiar și unde nu sunt. Stuart Vyse i-a pus pe participanții la un studiu de-al său să joace un joc video în care tot ce aveau de făcut era să navigheze printr-un labirint și să găsească o ieșire.4 Unii dintre ei (primul grup) primeau puncte dacă găseau o ieșire din partea de jos a labirintului, iar alții (al doilea grup) primeau puncte la întâmplare. La sfârșit au fost întrebați cum cred că au fost distribuite punctele. Cei mai mulți din primul grup au găsit metoda de notare. Și cei din al doilea grup au găsit diverse metode de notare… doar că niciuna nu era corectă.

Toți avem tendința să căutăm modele pe care să le putem folosi pentru a controla lucrurile. Puși să adunăm puncte, căutăm regula după care sunt acordate și încercăm să o folosim. Asta e bine, de cele mai multe ori, doar că atunci când nu există nicio regulă, când ceea ce se întâmplă e doar întâmplător, găsim reguli care nu există și, mai mult de atât, devenim tot mai siguri că le-am găsit pe cele corecte. Eram sigur că am găsit cum să influențez algoritmul din Winamp! Aveam control asupra lui. Câți nu ne gândim că avem control asupra unor lucruri mult mai importante? Nu vrem să locuim la numărul 13 și nu facem lucruri importante într-o vineri, 13, facem trei pași înapoi dacă ne-a trecut o pisică neagră prin față, batem în lemn când am auzit ceva rău, apelăm la vrăji, rugăciuni și talismane norocoase. Totul ca să controlăm câte puncte o să primim, ca să ne controlăm norocul. Și ne dă o senzație plăcută iluzia controlului.

Iluzia controlului

Iluzia controlului apare când avem senzația că putem controla ceva ce nu putem. De exemplu, într-o serie de experimente din anii ’70, Ellen Langer i-a pus pe studenți de la Yale să joace un joc de cărți contra unui adversar. Jocul era simplu: fiecare trage o carte la întâmplare, iar cine a tras cartea mai mare câștigă. La fiecare rundă studenții puteau să pună pariu pe o sumă de la 0 la 25¢. Interesanți erau adversarii: unii dintre studenți au jucat contra unui adversar îmbrăcat frumos care emana încredere, iar alții au jucat contra unui adversar îmbrăcat neglijent în trening?. În ambele situații șansa de a câștiga era aceeași (pachetului de cărți nu-i pasă cu cine joci, nu?). Dar studenții se pare că n-au gândit la fel. Când au jucat contra celui îmbrăcat neglijent au fost mult mai încrezători și au făcut pariuri mai mari, adică s-au simțit în control, chiar dacă era clar că e un joc de noroc.

Un efect asemănător a fost găsit când studenților li s-a cerut să prezică rezultatul unei aruncări cu banul. Aruncarea era trucată: un „coleg” dădea cu banul, dar zicea rezultatele într-o anumită ordine, nu le zicea pe cele reale. Unor studenți li se spunea că au nimerit la primele încercări, altora că nu au nimerit. Succesul inițial a avut o foarte mare influență asupra încrederii studenților că pot prezice rezultatele. Cei care au ghicit la început câteva au devenit convinși că au talentul necesar să facă predicții corecte pentru mai mult de 50% dintre aruncări (cât e de așteptat din întâmplare). Și mai interesante au fost comentariile de după ale studenților: 40% dintre ei credeau că pot să-și îmbunătățească performanța prin antrenament și aveau impresia că sunt mai buni decât ceilalți, chiar dacă în realitate au ghicit la fel de rău.5

Oamenilor le place să exercite control asupra mediului din jurul lor. De aceea oameni care se urcă la volan după o sticlă de wiskey, tremură când avionul în care sunt are turbulențe minore. Senzația de control este însă foarte importantă pentru noi. Psihologul Bruno Bettelheim a observat, de exemplu, că supraviețuirea în lagărele de concentrare naziste „a depins de capacitatea de a aranja și păstra câteva zone de acțiune independentă, pentru a menține controlul asupra unor aspecte importante din viața fiecăruia, în ciuda unui mediu care părea copleșitor”. Alte studii au arătat că senzația de neajutorare și de lipsa de control corelează cu stresul. Într-un studiu șobolanii au fost deprivați de orice control asupra mediului lor și după scurt timp au încetat să mai încerce și au murit. Într-un alt studiu, niște studenți au dat o serie de teste. Chiar și puterea de a controla ordinea testelor le-a redus anxietatea. Ellen Langer, despre care am mai scris mai sus, a mai făcut un experiment cu persoane din căminele de bătrâni. Celor dintr-un grup li s-a spus că pot să decidă cum să-și aranjeze camera și să aleagă o plantă de care să aibă grijă. Cei din alt grup au avut camerele deja aranjate și plantele deja alese și îngrijite de altcineva. După câteva săptămâni cei din primul grup aveau scoruri mai mari la un test de bunăstare. După 18 luni, cei din primul grup aveau o rată a mortalității de doar 15% comparativ cu cei din grupul al doilea (30%).6 Iluzia controlului poate chiar să diminueze durerea percepută. Oamenii tolerează mai multă dacă li se spune că o pot opri oricând, decât dacă cred că nu o pot opri.7

Nevoia noastră de control ne aduce beneficii, însă ne poate și încurca atunci când avem de-a face cu procese întâmplătoare. Ne poate face să încurcăm norocul cu talentul sau acțiunile inutile cu controlul. Cere-le oamenilor să controleze niște lumini apăsând un buton (care nu face nimic) și vor crede că au reușit, deși luminile se aprind la întâmplare. Arată-le oamenilor un cerc de lumini care pâlpâie la întâmplare și spune-le că dacă se concentrează vor reuși să le facă să pâlpâie în direcția acelor de ceas și vor fi uimiți că au reușit. Pune simultan două grupuri de oameni să se concentreze să controleze ordinea în care se aprind luminile (un grup într-o direcție, celălalt în direcția opusă) și li se va părea tuturor că au reușit.6

Cum rămâne cu muzica?

Senzația că în Winamp sunt alese unele melodii mai des decât altele a fost foarte puternică, așa că am încercat să găsesc codul-sursă al programului. Din nefericire, n-am găsit, pentru că Winamp este software proprietar, însă am găsit alte informații. Nu pot să nu observ că de cele mai multe ori la fel se întâmplă și în cazul superstiției: e imposibil să găsești dovada supremă că un comportament este superstițios pentru că întotdeauna pot fi găsite raționalizări bazate pe „forțe supranaturale misterioase”.

Ziceam că am găsit, totuși, ceva. Nu sunt singurul care a ajuns să creadă că redarea aleatoare a melodiilor nu este aleatoare. Oameni pe forumuri ziceau că funcția shuffle din Winamp nu este bună. Dar cel mai interesant e că imediat după ce a fost lansat iPod-ul, foarte mulți utilizatori s-au plâns că melodiile nu sunt redate aleator cu adevărat. Un utilizator zicea:

Primul meu iPod îl iubea pe Steely Dan. La fel și eu. Dar nu așa de mult ca iPod-ul. În 2003, printre cele vreo 3000 melodii din librăria mea iTunes, aveam cam 50 de melodii de la Steely Dan. Dar de fiecare dată când ascultatm «aleator», parcă Steely Dan era ultra-prezent.8

Atât de puternică a fost reacția utilizatorilor încât Steve Jobs a declarat „O să o facem [redarea] mai puțin întâmplătoare, ca să pară mai întâmplătoare”.9 Așa că cei de la Apple au scris un algoritm mai complicat care să facă redarea aleatoare să pară mai aleatoare decât dacă ar fi fost în totalitate… aleatoare. Toate astea pentru că noi, oamenii, nu înțelegem întâmplarea. Ca lucrurile să pară întâmplătoare, trebuie să nu se repete prea des. Dacă dăm de patru ori cu banul și pică pe aceeași parte încercăm să găsim o „explicație” pe care n-am căuta-o dacă am obține, să zicem, BSSB (B=ban, S=stemă). La fel se întâmplă și cu melodiile: dacă auzim mai des o melodie, în timp ce pe alta n-o auzim niciodată, nu pare deloc o întâmplare. Dar este.

Din dorința mea de a mă convinge că algoritmul este aleator, mi-am scris propriul program care ia numele fișierelor dintr-un director (directorul meu cu muzică) și simulează redarea aleatoare folosind funcția Random() din C#. După ce a rulat un pic am observat câteva melodii care au fost „redate” de 6-7 ori, în timp ce multe altele doar 1 dată sau chiar deloc. Mai târziu, aveam melodii redate de 13-14 ori și încă mai existau melodii care n-au fost redate niciodată. După și mai multă vreme, aveam melodii redate de 70 ori, dar și melodii redate doar de 40 ori. Prin acest program nu am redat efectiv melodiile ci doar am vrut să aflu rezultatele funcției random. Așa că probabil algoritmul ăla super-complex din Winamp pe care mi-l imaginam eu este mult mai simplu.

 random_number

(Sursa: xkcd)

Referințe:
1: B.F. Skinner, ”’Superstition’ in the pigeon”, Journal of Experimental Psychology 38 (1948): 168-172;
2: Koichi Ono, “Superstitious Behavior in Humans,” Journal of the Experimental Analysis of Behavior 47 (1987): 261–71.;
3: Charles Catania and David Cutts, “Experimental Control of Superstitious Responding in Humans,” Journal of the Experimental Analysis of Behavior 6, no. 2 (1963): 203–8;
4: Michael Shermer, Why Darwin Matters: The Case Against Intelligent Design [2007], EPUB, Holt Paperbacks, pg. 52;
5: Langer, Ellen. 1975. The Illusion of Control. Journal of Personality and Social Psychology 32 (2), pp. 311-28.;
6: Leonard Mlodinow, The Drunkard’s Walk: How Randomness Rules Our Lives [2008], Pantheon Books, pg. 185-187;
7: T. V. Salomons, T. Johnstone, M.-M. Backonja, and R. J. Davidson, “Perceived controllability modulates the neural response to pain,” Journal of Neuroscience, 24 (2004), 7199–7203. In Hood, Bruce (2012-04-25). The Self Illusion: How the Social Brain Creates Identity (Kindle Locations 5042-5043). Oxford University Press. Kindle Edition.;
8: Articol pe Gagetopedia: Steely Dan and the perceived randomness of the iPod Shuffle;
9: Articol în DailyMail: And now for something completely random;
Info: Generatoarele software de numere aleatoare nu sunt cu adevărat aleatoare și sunt denumite pseudo-random pentru că se bazează pe diverși algoritmi. Funcția (de fapt clasa) Random() din C# folosește un algoritm de-al lui Donald Knuth (subtractive number generator). Mai multe despre algoritm aici (pg. 28) și aici, iar despre Random() aici.
Anunțuri

Explicația aurelor

”Instead as seing a person as mad, sad, or sick, I see a person who is red, green or black…”

Fenomenul oamenilor care văd aure a ajuns să fie interpretat în multe feluri pseudoștiințifice și s-a renunțat la căutarea unei explicații naturale. Din cele mai vechi timpuri, cei care văd culori în jurul altor persoane sunt atrași de idéea că au o putere supranaturală, că sunt speciali. Cei care le spun asta sunt adepții ezoterismului și ai altor filozofii care se bazează pe explicații supranaturale. Pentru toți cei care văd aure și pentru toți cei care știu pe cineva care vede aure, am scris acest articol în care încerc să fac cunoscută o explicație mult mai simplă și verificată, pe care, sper să aveți o minte destul de deschisă să o acceptați. Aurele există, doar că nu sunt ceea ce se crede că sunt.

Exemplu de „fotografie a aurei”

O să încep prezint mai întâi explicația propusă de ezoterism și apoi explicația științifică cea mai probabilă.

Sunt aurele supranaturale?

Procedura Kirlian

Una dintre metodele propuse pentru a observa „aura” este tehnica de fotografiere Kirlian, descoperită de Semion Kirlian. Palma unui om poate arăta așa:

Pentru că este de multe ori dată ca dovadă în favoarea existenței aurelor, ar fi bine să înțelegem întâi în ce constă. Pe acest sait (RMCybernetics) găsiți două metode prin care puteți face fotografii Kirlian. Prima folosește un electrod transparent pe care este plasat obiectul dorit, iar când electrodul este sub tensiune au loc descărcări electrice între electrod și obiect, ionizări sau efectul de coronă. Electrodul (sub forma unei plăci) este plasat pe un material izolator (se poate folosi plastic) și conectat la o bobină de inducție (se găsesc în electromotorul mașinii) de voltaj înalt, alimentată de un modulator de puls în putere. Modulatorul permite variația frecvenței și a puterii pentru a obține diferite efecte. La frecvențe ridicate, plasma („aura”) devine mai netedă, iar la frecvențe joase este mai zimțată. Electrodul fiind transparent este format din două plăci între care trebuie introdusă o soluție conductoare (apa cu sare e suficient de bună). Obiectul se așează pe electrod și se conectează la masă (pământ). În poza de mai jos obiectul este o frunză:

 După ce este conectată sursa de tensiune la electrodul din metal și este stinsă lumina în cameră se poate obține asta:

adică o fotografie Kirlian. O altă metodă constă în folosirea unei plăci fotografice, dar este mai scumpă și mai delicată. Efectul, însă, este același (descărcări electrice).

Ipoteza că imaginile obținute prin această procedură captează „forța vitală” sau „aura” sunt complet nefondate și superflue. Efectele electrice explică fenomenul suficient de bine fără a fi nevoie de nimic în plus. De asemenea, nu s-a găsit nicio corelație între stări psihologice sau fiziologice și imaginile produse; în schimb, ceea ce a influențat rezultatul au fost umiditatea, presiunea degetelor (subiectului), factori mecanici, fotografici, de mediu etc.8 Iar dacă ar fi vorba de forță vitală ar trebui să nu fie observată la obiecte inanimate. După cum puteți vedea, chiar și o cheie are „aură”:

Teste

Să urmărim un test simplu, făcut de James Randi. Cititorul de aure susținea că poate vedea aurele participanților din spatele panourilor. Vedeți cum s-a descurcat:

Desigur, este doar o emisiune la televizor, dar rezultate asemănătoare s-au înregistrat și în alte cazuri. Într-un test, un cititor de aure era plasat într-o cameră întunecată în care se mai aflau una sau două persoane, și era întrebat câte aure vede. Rezultatele obținute n-au fost mai bune decât dacă ghicea.8

Camere pentru fotografierea aurei

 Dacă ați fost la vreo expoziție ezoterică, probabil ați întâlnit standuri cu o cameră foto/video care făcea poze asemănătoare cu prima poză din acest articol, adică niște culori suprapuse peste fotografia unei persoane. Cum sunt făcute?

Pentru o astfel de imagine sunt necesare 3 lucruri: un aparat foto obișnuit, un computer (cu software corespunzător) și un galvanometru. Aparatul foto face o poză (normală, fără aure), galvanometrul măsoară curentul electric din piele (de obicei persoana ține un conductor electric în mână), care variază în funcție de umiditatea și temperatura pielii, care la rândul lor variază în funcție de cât de agitată, stresată, nervoasă, fericită, calmă etc. este persoana testată. Galvanometre se folosesc și la detectoarele de minciuni pentru că detectează modificări fiziologice. Așadar, avem o poză obișnuită și rezistența electrică a pielii. Aici intervine computerul care primește cele două informații și le combină printr-un software făcut special pentru asta: transformă niște valori numerice de la galvanometru în culori și le pune peste fotografia de la cameră. Asta-i tot. Nicio legătură cu presupusa forță vitală sau cu procedura Kirlian. În plus, dacă încercați de mai multe ori să vă „fotografiați aura” o să obțineți rezultate diferite. Explicația celor care fac aceste fotografii este că aura variază în funcție de starea emoțională, iar starea emoțională poate varia chiar și în câteva minute, ceea ce face ca toată interpretarea fotografiei să fie inutilă, să n-aibă nicio putere predictivă.

 

O explicație mult mai probabilă: sinestezia

Ce este sinestezia?

Este o condiție neurologică în care două sau mai multe senzații sunt simțite împreună. De exemplu, un sinestezic de tip [grafemă → culoare] poate să vadă acest text așa, adică să vadă literele colorate, fiecare literă are culoarea ei, sau literele dintr-un cuvânt îi dau culoarea generală. Cea mai comună formă de sinestezie este cea de tip [grafemă→culoare], dar există multe tipuri. În tabelul următor1 sunt cele mai comune. Codificarea unui tip este x→y, unde x este senzația care declanșează senzația y; în cazul de mai sus, grafema (literă sau cifră) declanșează simțirea unei culori.

Tip

Frecvență (%)

Grafeme → culori

66,50

Unități de timp → culori

22,80

Sunete muzicale → culori

18,50

Sunete generale → culori

14,50

Foneme → culori

9,90

Note muzicale → culori

9,60

Mirosuri → culori

6,80

Gusturi → culori

6,60

Sunete → gusturi

6,20

Durere → culori

5,80

Personalități → culori

5,50

Atingere → culori

4,00

Sunete → atingere

4,00

Temperaturi → culori

2,40

Vedere → gusturi

2,10

Sunete → mirosuri

1,80

Emoții → culori

1,00

Atingere → gusturi

0,60

Sunete → cinetică (mișcări)

0,50

Personalități → mirosuri

0,40

Obs.: Procentele de mai sus însumate depășesc 100% pentru că ele reprezintă ponderea persoanelor cu un anumit tip de sinestezie, dar unele persoane pot avea mai multe tipuri.

Sinestezia a fost confirmată prin mai multe metode. Într-unul dintre teste2 consistența culorilor alese este verificată. Puteți face acest test la www.synesthete.org. Participantul stă în fața unui calculator și i se prezintă o literă sau o cifră la întâmplare și i se cere să aleagă culoarea pe care o vede, din 16 milioane de culori. Pe urmă i se prezintă o altă cifră sau literă. Un participant are de parcurs 108 ture de trei ori într-o ordine întâmplătoare. Apoi datele sunt analizate pentru consistență: a ales participantul aceeași culoare pentru, să zicem, litera T de fiecare dată când a văzut-o? Cei care nu sunt sinestezici sunt folosiți ca subiecți de control. Alte metode de control sunt testările repetate pe perioade mai lungi de timp, caz în care sinestezicii obțin o consistență de 90%, în timp ce non-sinestezicii doar 30-40%, chiar și dacă li se spune că vor fi testați din nou peste o lună.3

Sinestezia poate fi experimentată și de non-sinestezici, în condiții mai speciale, cum ar fi epilepsie în lobul temporal, traumă cerebrală, atac cerebral; sau în timpul meditației, concentrării profunde, deprivării senzoriale, folosirii unor substanțe psihedelice (LSD, mescalină, diverse medicamente) etc. Scanări fMRI au arătat diferențe semnificative între creierul cu sinestezie și cel fără. La sinestezicii de tip [grafemă → culoare] s-a observat o conectare mărită între girul fusiform, șanțul intraparietal și cortexul frontal. Gradul de conectare corelează cu intensitatea experienței sinestezice. Mai multe puteți citi în articolul de pe wikipedia Neural basis of synaesthesia. Încă ceva despre meditație: Roger Walsh a studiat trei grupuri de meditatori budiști: sihaștri tibetani, participanți la o meditație de grup Vipassana, și învățători din trei școli budiste (Theravāda, Tibetană, Zen). Walsh afirmă că cele trei grupuri au experimentat sinestezie în proporție de 35%, 63% și 86%, iar cei care au experimentat au fost cei cu mai mult antrenament, cei care practicau meditația de mai mult timp.7 Senzațiile experimentate de sinsetezici („unirea” simțurilor) par să fie sursa unor învățături din religiile care promovează practicarea meditației. Mai multă cercetare ar fi necesară pe această temă.

Exemple de persoane cu sinestezie:

–          Daniel Tammet: are sinestezie și o formă de autism (sindromul Asperger), ceea ce îi permite să poată face rapid calcule cu numere mari, să învețe limbi străine etc. Este un savant. A fost făcut și un documentar despre el, în care a fost testat de Vilayanur Ramachandran, un important neurocercetător. Documentarul îl puteți urmări pe Youtube (e foarte interesant). Dacă vreți să aflați mai multe despre cum e să fii savant, puteți urmări prezentarea lui de la TED.

Obs.: Următoarele exemple sunt neverificate riguros sau chiar speculative. 

–          Richard Feynman: e posibil să fi avut o formă de sinestezie, Wikipedia [Synesthesia, ref. 76: Feynman, Richard. 1988. What Do You Care What Other People Think? New York: Norton. P. 59.] spune că și-a descris ecuațiile ca fiind colorate;

–          Cântăreți și compozitori: Duke Ellington, Franz Liszt, Billy Joel, Itzhak Perlman, Ida Maria, Aphex Twin, Hélène Grimaud; probabil și Syd Bartett (Pink Floyd) și Pharell Williams, dar nu există confirmări științifice; [wiki: Synesthesia]

–          Poeți: Charles Baudelaire și Arthur Rimbaud au scris despre experiențe sinestezice. Poezia Correspondances este un exemplu bun (o puteți citi aici) sau Voyelles (o puteți citi aici). Dintre români, Alexandru Macedonski pare să fi fost sinestezic, sau să fi experimentat sinestezia prin folosirea unor substanțe psihotrope. Cartea de aur, publicată în 1902 a fost însoțită de textul: „În ideea autorului fie-ce capitol […] trebuie să dea sensațiunea unei culori prin imaginile întrebuințate și fie-ce capitol va fi tipărit pe hârtie de o nuanță corespondentă”, iar când a retipărit cartea în franceză, Macedonski a folosit cerneluri de culori diferite. În 1944 V.G.Paleolog a scris o lucrare intitulată Visiunea și audiția colorată sinestesică la Al. Macedonski.4

Care e legătura cu aurele?

Pe lângă sinestezicii care văd culori când se uită la litere, sunt alții care văd culori când se uită la persoane. Senzația este reală, la fel cum noi, nesinestezicii, vedem iarba verde, ei văd oamenii în culori, sau înconjurați de o culoare.

V.S. Ramachandran descrie5 întâlnirea sa cu un student care avea exact acest tip de sinestezie. Pentru Robert, fețele aveau culori, de obicei ca o aură în jurul lor, dar uneori culoarea cuprindea toată fața. Pentru a-l testa, a fost făcut un experiment simplu: i s-a arătat o poză cu un alt student și a fost întrebat ce culoare vede. Aura acelui student era roșie. Pe urmă, Ramachandran a afișat pentru momente foarte scurte puncte verzi și roșii pe fotografie, în zona în care se afla aura. Privirea lui Robert s-a mutat automat pe punctele verzi, dar foarte rar pe cele roșii (pentru că punctele roșii pe fundal roșu sunt aproape imperceptibile). Acest fapt sugerează că studentul chiar este sinestezic. În plus, era și autist, cu sindromul Asperger, motiv pentru care îi era foarte greu să identifice emoțiile oamenilor. Putea face asta doar prin deducție, nu intuitiv cum facem noi. Cu toate acestea, emoțiile evocau culori, de exemplu mânia era albastră, iar mândria roșie. Când i-a fost arătată o imagine cu o expresie facială arogantă, a zis că e violetă (ceea ce înseamnă roșu + albastru).

Unii sinestezici simt emoții când văd culori, nu neapărat persoane. Pentru un sinestezic studiat de Richard Cytowic, Golden Gate are o aură verde, deși este vopsit portocaliu. Și mai straniu, nu este întotdeauna verde, câteodată își schimbă aura. Fenomenul de asociere între senzații precum culorile și emoții este un tip special numit sinestezie mediată emoțional, pentru că este declanșată de semnificația emoțională și de gradul personal de familiaritate. Bruce, un sinestezic cu mediere emoțională, descrie ceea ce a simțit când a văzut o anumită persoană:6

Era o senzație ciudată și ea era înconjurată de o aură albastru închis-verde. Nu era din cauză că era atractivă sexual. Nu știu cui se datora această senzație emoțională pentru că nu am mai întâlnit-o decât de două ori. Dar așa era. Cred că a fost un tip de apropiere sau ceva. Nu sunt sigur ce apare mai întâi, câteodată cred că văd culoarea și reacționez emoțional; altădată poate fi invers – simt o emoție și pe urmă văd culoarea.

Cu toții, sinestezici sau nu, avem o teorie a minții, adică înțelegem că alții au mințile lor și încercăm să le ghicim emoțiile, intențiile și în general gândurile. De obicei facem asta în mod inconștient, prin remarcarea limbajului corpului, a expresiei feței, a tonului vocii ș.a., dar nu „citim” corect întotdeauna. Mai mult de atât, câteodată nici nu suntem conștienți că am detectat unele emoții la altcineva (ex.: situații în care (nu) ne place o persoană fără să înțelegem de ce; sau avem un sentiment ciudat față de cineva). Momentul în care începem să citim emoții este cam între 24 și 30 luni, când învățăm și să distingem culorile principale (roșu, verde, albastru). Probabil că atunci se produce și asocierea la sinestezia mediată emoțional. La copiii sinestezici, s-a observat că aurele sunt mai șterse (fade?dex) și mai variabile și se stabilizează pe la 12-13 ani, când și personalitățile lor încep să se dezvolte. De asemenea, o observație generală e că persoanele necunoscute, de cele mai multe ori, nu au nicio aură, iar intensitatea unei aure variază cu intensitatea emoțională (cei mai apropiați au aure mai puternice). Sau, necunoscuții au aure la fel (ex.: toți sunt portocaliu aprins). După ce o persoană devine cunoscută, sinestezicii văd aura stabilizată, legată de personalitate, nu de starea pe moment a celui privit. De exemplu, cei cu aure rozalii sunt cei pe care sinestezicul îi percepe ca având probleme emoționale din copilărie, încă nerezolvate, cei cu aură galbenă sunt extrovertiți și interesanți etc. Pentru unii sinestezici, și animalele au aure, dar și acestea trebuie cunoscute înainte să aibă o culoare. Persoanele care au probleme cu memoria, cum ar fi cei care suferă de Alzheimer, văd culorile șterse sau nu le mai văd deloc.6

Jamie Ward a făcut mai multe experimente pentru a arăta că declanșatorul aurei este conotația emoțională. De exemplu, numele englezești creștine induc aura indivizilor cu sinestezie indusă emoțional. Numele persoanelor pe care sinestezicul le cunoaște în mod personal sunt mult mai eficiente în a induce aure decât numele necunoscute. Cuvintele neutre din punct de vedere emoțional, inclusiv numele culorilor, nu produc culori, pe când cele încărcate emoțional (ex.: iubire, furie) tind să producă. Subiecții testați de Ward au dovedit consistență la re-testare la perioade mai lungi, în comparație cu subiecții de control. A mai fost observată și interferența la testele Stroop.6

Puțină lume știe de existența sinesteziei. Să ne gândim cum am reacționa dacă am vedea aure. Eu, dacă aș vedea culori în jurul persoanelor, iar aceste culori ar corespunde cu personalitățile lor (cei cu personalități asemănătoare ar avea culori asemănătoare) și aș spune altora ceea ce văd, aș fi tratat ca un nebun, sau mi s-ar spune că îmi imaginez, că mi se pare. Singurul răspuns satisfăcător ar veni din zona „spirituală”, din partea celor care cred că cei ce văd aure au un har supranatural și pot să vadă emoțiile altora. Bineînțeles că aș fi atras de acest răspuns și aș crede că sunt special, mai ales dacă toți ceilalți mi-ar spune că fabulez.

Mesajul meu e că a vedea aure e într-adevăr un dar, cine vede aure e într-adevăr special, e ceva ce mi-aș dori și eu. Sinestezia mi se pare foarte interesantă și nu este un handicap, este un avantaj, dar ar fi bine să o recunoaștem ca ceea ce este: sinestezie, nu o abilitate supranaturală. Avem tendința să credem că emoțiile pe care le simțim (prin culori, în cazul sinestezicilor) vin de la persoana privită și nu din propria noastră percepție și interpretare a emoțiilor acelei persoane. În realitate, sunt interpretările noastre personale, făcute în mod inconștient. Sinestezia mediată de emoții este rară, în tabelul de mai sus frecvența tipului [personalitate → culoare] este 5,5% față de 66,5% cât este pentru cea mai comună formă, [grafemă → culoare]. Dintre toți care spun că pot să vadă aure, cred că mulți se prefac sau sunt chiar șarlatani, dar fenomenul este real. Unii chiar le văd, dar sunt sinestezici încă nediagnosticați și probabil de la ei a pornit mitul aurelor, așa cum este el promovat la festivalurile ezoterice, pe saituri new age și de către oameni care nu știu de, sau nu acceptă sinestezia.

Puteți citi în continuare:
Scientific American: Hearing Colors, Tasting Shapes de Ramachandran și Hubbard, mai 2003; Link alternativ 1, Link alternativ 2;
Fotografia Kirlian: Skeptic’s Dictionary: Kirlian Photography;
Scientific American: When Senses Intersect (articol de Richard Cytowic);

Referințe:
1: Richard Cytowic & Daniel Eagleman, Wednesday Is Indigo Blue: Discovering the Brain of Synesthesia [2009], MIT Press, pg. 24;
2: Cytowic [2009], pg. 65;
3: Wikipedia (Synesthesia, Objective Testing), referință către: Baron-Cohen S, Burt L, Smith-Laittan F, Harrison J, Bolton P (1996). „Synaesthesia: prevalence and familiality„. Perception 25 (9): 1073–9.;
4: Andrei Oișteanu, Narcotice în cultura română [2010], Polirom, pg. 298; Ref. alternativă;
5: Vilayanur S. Ramachandran, The Tell-Tale Brain [2011], pg. 118; Vezi pe Scribd (pg. 91); De asemenea, recomand întreg capitolul 3 (începe la pg. 70 pe Scribd);
6: Cytowic [2009], cap. Auras, Orgasms, and Nervous Peaches;
7: Cytowic [2009], pg. 221;
8: Joe Nickell, Aura Photography: A Candid Shot (CSI);

Cum să atragem oamenii spre scepticism (TAM 2011)

O prezentare interesantă despre cum ar trebui să vorbim cu cei care nu sunt sceptici astfel încât să avem șanse ca mesajele noastre să ajungă la ei fără să le declanșăm reacții emoționale care să le blocheze gândirea. O abordare prietenoasă, o încercare de a-i înțelege pe alții și a ne folosi de felul în care gândesc ei. (Alternativa la „Nu gândești!”)

Sadie Crabtree on Winning Hearts and Minds for Skepticism

Întâlnirea mea cu un paranoic

Cândva prin luna iulie am mers cu trenul acasă, și am nimerit într-un compartiment cu un om care la început părea normal. În același compartiment mai erau o fată pe care o cunoșteam și trei persoane pe care nu le cunoșteam. În continuare o să vă descriu interacțiunea mea cu acea persoană paranoică. Menționez că nu era doar un om care crede că americanii n-au fost pe Lună, era un paranoic cu probleme reale, dar m-a făcut să gândesc un pic mai altfel. Întâmplarea mi-am notat-o a 2-a zi, ca să nu uit sau să mi se contamineze amintirile. A, și pentru că nu-i știu numele, o să-l numesc Ion.

La început nu s-a remarcat prin nimic, stând pe hol pentru că erau multe bagaje înăuntru și nu vroia să se înghesuie, a venit înăuntru doar o dată pentru a-și lua plasa și după un timp pentru a o pune la loc, moment în care a zis că și-a aranjat dulciurile și bomboanele pentru că îi place să le aibă în ordine și că băiatul de pe hol (care avea loc în același compartiment cu noi) este rău. Eu am interpretat asta cu sensul de „nesimțit”, poate i-a zis ceva nepoliticos. Mai târziu aveam să aflu că nu era doar atât. După ce-a mai stat o vreme afară din compartiment, Ion, un om de 55 ani (atât a zis că are, deși părea un pic mai bătrân), cu părul sub formă de chică, s-a întors în compartiment profitând de faptul că erau locuri libere (pe lângă locul lui, unde își ținea plasa). S-a așezat lângă mine, eu ascultam o carte în căști, așa că nu eram prea atent. Chiar și așa, l-am auzit de vreo 10 ori (nu exagerez!) spunându-i unei femei că se duce la Alba și „mă așteaptă frati-mio-n gară cu mașina”. Stătea 2-3 minute și pe urmă iar zicea lucruri pe care le-a mai zis. Când Ion a aflat că doamna merge în Moldova a început să îi povestească de „prostul de frati-mio care s-a «măritat» cu o moldoveancă” și să se laude că el are bani și întotdeauna când merge la fratele său îi duce bani. Fără el, fratele lui ar fi murit de foame. Pe urmă a continuat „interogatoriul” cu doamna respectivă (care încerca să-l ignore), întrebând-o  ce caută prin Timișoara, unde a fost (a fost să-și viziteze un fiu). Doamna i-a spus, după insistențe, că fiul ei locuiește în zona „Dacia”, moment în care Ion a început să se laude că toată lumea îl cunoaște prin „Dacia”, are un magazin etc. și pe urmă a insistat să afle adresa exactă unde locuiește fiul doamnei (pentru că, zicea el, îi cunoaște pe toți). N-a aflat-o. În tot acest timp a continuat să ne spună că îl așteaptă frate-său în gară cu mașina.

După ce doamna a plecat până afară (și după ce a întrebat-o insistent unde se duce), a început să vorbească cu mine și, ca să nu fiu nepoliticos, mi-am scos căștile din urechi și l-am ascultat. M-a întrebat unde merge (da, unde merge el). I-am spus că „la Alba” și atunci mi-a amintit „mă așteaptă frati-mio-n gară cu mașina” și mi-a zis să îi spun când trebuie să coboare, la care i-am răspuns că eu cobor înainte, deci n-am cum să-l anunț. Următoarea jumătate de oră (cel puțin) a decurs în felul următor: el îmi spunea că îl așteaptă frate-său în gară cu mașina și să îi spun când să coboare, eu îi spuneam că eu cobor înainte. Trebuie să menționez că sunt foarte calm în general și am fost mai mult interesat decât enervat de comportamentul său. Încercam să-mi dau seama dacă are doar o problemă de memorie sau e ceva mai mult. Era ciudat și că ne zicea că e doar un „bătrân nebun”.

După ce mi-a mai povestit despre familia lui (cât de proști sunt – în afară de el, bineînțeles), a insistat ca fata (pe care o cunoșteam) să-și pună bagajul aproape de locul lui (unde avea el bilet), ca să stea mai comfortabil, fata a zis că nu e nevoie, că poate sta și așa, dar Ion a insistat și așa că i-am mutat bagajul cu 10 cm mai aproape, pentru că părea să fie foarte afectat că nu facem ce vrea el (către fată: „Vrea să facă omu’ un bine, să te ajute, și tu stai și rânjești acolo. Vrea omu’ să vă ajute și nu vă pasă, stați cu căștile-n urechi și ascultați muzică..”).

Gândirea paranoică (și delirantă)

Am remarcat la el o tendință de a observa fiecare detaliu și de a îl interpreta într-un mod personal (uneori ca un atac asupra lui). De exemplu, stătea lângă mine și eu îmi țineam o mână pe genunchi și când m-a întrebat ceva am făcut un gest cu mâna –am întors mâna cu palma  în sus și pe urmă am pus-o la loc– cu sensul de „nu știu”, fără să conștientizez că am făcut asta (Paul Ekman numește astfel de gesturi „embleme”), iar Ion a început să mă întrebe de ce fac asta, îmi bat joc de el?, nu-l cred?, am ceva cu el?. Eu nu știam ce am făcut, dar mi-am dat seama repede pentru că am făcut din nou același gest (pentru că, din nou, nu știam despre ce e vorba!). Am încercat să-i explic că însemnă „nu știu”, dar n-a părut prea convins. Am mai observat că spunea lucruri foarte neclare și se aștepta să îl înțelegem ca și când ar fi spus ceva foarte clar. Făcea aluzii care erau imposibil de descifrat și trebuia să mi le explice (deși nu țineam neapărat). Pe urmă a început să-și țeasă propria închipuire: pentru că eu o cunoșteam pe fata din compartiment, îi mai zâmbeam (bine, zâmbeam când îl auzeam pe Ion ce zice, dar nu râdeam) și el a început să creadă că o iubesc și ea mă iubește. Fiindcă ea avea căști în urechi, Ion îmi zicea mie că mie (nu lui) îmi place de ea (îi spuneam că nu), mă întreba dacă e frumoasă (îi ziceam că da), îmi zicea să mă duc să o pup (eu refuzam); practic, toate semnele indicau că eu n-o iubesc și că n-am nicio intenție cu ea (doar o cunoșteam și coboram în aceeași stație). Orice om normal ar fi acceptat că presupunerea lui e falsă. Nu însă și Ion. A început să dea importanță fiecărui gest de-al ei (se uită la telefon, schimbă melodia pe care o ascultă, se uită pe geam, își mișcă mâna, se uită către noi etc.) și a început să-mi explice că e vorba de telepatie, că eu, de fapt, mă gândesc la ea și ea atunci zâmbește (sau face ceva, orice), asta pentru ca eu și ea să ne ascundem de el. Îmi zicea „Gândește-te la ea!” și dacă ea își muta privirea de pe telefon pe geam, pentru el era dovada absolută că are dreptate. Văzând că se afundă tot mai mult în propria lui închipuire am încercat să-i explic că telepatia nu funcționează, deci ceea ce-și imaginează el e fals. Bineînțeles că n-am reușit, ba chiar acum când eu încercam să neg, era mai convins că are dreptate.

Conspiraționiștii fac trei presupuneri despre cei care nu cred conspirațiile, în ordinea următoare:

–        Sunt neinformați (nu știu ce se întâmplă);

–        Sunt proști (nu au capacitatea de a înțelege sau de a acționa);

–        Sunt răi (fac parte din conspirație);

Am observat la Ion o evoluție exact în această ordine, din câte mi-am dat seama din comportamentul său. El avea o idéé fixă (anume că eu o iubesc pe fata respectivă) și nimic nu îl putea convinge că greșește, așa că a încercat să le spună și altora Adevărul™, inclusiv mie (presupunea că nu știu ceea ce simt). Pe urmă, văzând că nu sunt de acord cu el, nu-i accept presupunerile, a început să creadă că sunt prost (în acest caz: timid, și nu am curaj să-i spun fetei ceea ce simt) și a încercat să ne cupleze. De asemenea, a început să-mi povestească despre suscesul lui la femei, despre cele (cel puțin) 2 neveste ale sale (plus copii), una în Sibiu, alta în Galați, despre cum e el bărbat adevărat, cum a făcut armata și avea amante, despre greșeala de a se însura și, într-un delir gradual, despre cum „f**ea tot ce prindea”. El era (a fost în tinerețe) bărbatul adevărat, nu eu care nu vroiam să sar pe fata aia acolo în tren ca să-i fac lui pe plac. Recunosc că în momentele astea mă gândeam să îl întreb despre fantome sau conspirații, dar n-am reușit. Poate e mai bine așa, că dacă ajungeam să mă contrazic cu el pe tema conspirațiilor doar agravam lucrurile. Și nu vroiam să agravez lucrurile, pentru că părea prietenos… poate prea prietenos, când îmi punea mâna pe picior și mă punea să bat palma cu el de două ori pe minut. Asta era probabil din cauza băuturii (mi-a oferit și mie dar am refuzat). Eu am început să mă uit pe geam, care se afla în direcția opusă lui Ion, sperând că dacă vede că îl ignor o să tacă. Tot ce-am reușit să fac a fost să îi îndrept atenția către fata din compartiment, la care se srâmba și pe care a pus-o să-și scoată căștile din urechi ca să îl asculte. A ținut-o un pic de vorbă și pe urmă s-a oprit. Nu pentru mult timp însă, pentru că a început să mă întrebe unde merge (el, nu eu) și din nou povestea cu „să-mi zici când să mă dau jos, că m-așteaptă frati-mio-n gară, cu mașina”. Printre altele mi-a spus și să mă uit la „nesimțitul ăla” de afară –călătorul acela cu care nu se înțelegea el–, care zâmbea.

Pe urmă a început să ne întrebe când ne căsătorim, noi i-am zis că nu știm și ne-a întrebat de ce nu ne căsătorim mâine, ca și când ar fi fost evident că trebuie să ne căsătorim mâine. Apoi a început să ne spună că are bani și că trebuie să-l invităm la nuntă pentru că o să ne dea mulți bani. Ca să vă faceți o idéé despre gândurile lui haotice, după vreun minut m-a întrebat dacă am bani sau dacă au părinții mei bani; i-am zis că nu, dar parcă nici n-ar fi auzit ce-am zis, a continuat spunându-mi că fata îmi vrea doar banii, că așa sunt toate, iar el e trecut prin viață și știe, că și după banii lui au umblat femeile. Nu cred că-i nevoie să precizez, dar nu părea nicidecum un om bogat. Pe urmă ne-a întrebat când am făcut nunta și câți copii avem. Oricum, eu am început să-l ignor, mă uitam pe geam sau închideam ochii și a tăcut pentru o vreme (tot așa, vreo 10 minute). Mai zicea câte ceva, m-a mai întrebat o dată unde coboară… și toată povestea cu fratele său; apoi a trebuit să vorbesc vreo 5 minute la telefon, perioadă în care l-am ignorat complet și în care fata scria un mesaj pe telefon, ceea ce îl enerva foarte tare pe Ion, care o întreba speriat de ce face asta. După ce am terminat de vorbit la telefon, mi-a zis că îl urmărește cineva. CE????

Vă mai amintiți că am zis că în compartiment mai erau niște oameni, dar doi dintre ei au stat aproape tot timpul pe hol? Despre ei îmi zicea Ion că îl urmăresc, pentru că tot timpul au stat acolo. Eu am fost surprins când mi-a zis și am încercat să-i explic că sunt oamenii care au bilet în compartiment cu noi, și au fost în compartiment la început. Răspunsul lui a fost: ”Tu-și bați joc de mine? Mă iei de prost?”. Déjà nu mai era prietenos. Stagiul al treilea: dacă nu sunt nici dezinformat, nici prost, sigur sunt cu „ei” (oamenii răi care îl urmăresc). „Nu ne urmărește nimeni” îi ziceam, iar el devenea tot mai agitat și mă întreba de ce  îl urmăresc oamenii ăia. Degeaba am încercat să-l liniștesc pentru că cu cât îi spuneam mai mult că nu îl urmărește nimeni, cu atât era mai agresiv. A început să folosească tot mai multe înjurături și jigniri și față de mine și față de fată, și credea că suntem cu ăia și totul e împotriva lui. Nu mai înțelegea nimic (ne întreba „Da’ ce-i aicea???”) și s-a aruncat cu pumnii pe mine. N-a reușit să mă lovească. L-am prins de mâini și i-am zis să se liniștească și pentru moment s-a liniștit așa că l-am lăsat (dar eram pregătit să-l prind iar). Între timp cineva de afară s-a dus după conductor. Eu nu vroiam să dau în Ion că vedeam că-i nebun și dezorientat și încercam să găsesc metode de a-l liniști (n-am găsit). M-a mai atacat o dată, din cauză că a zâmbit fata, cred, l-am prins din nou de mâini, n-a reușit să mă lovească, a început să mă amenințe că mă omoară, că mă bagă la închisoare, că el cunoaște toată poliția, că o omoară și pe fată și zicea „Da’ io nu-s vinovat cu nimica. Mă confundați, io nu-s vinovat, n-am făcut nimica”. Îi spuneam că știm că nu-i vinovat dar degeaba. După ce l-am lăsat de mâini se uita la mâini de parcă ar fi avut cătușe și ne întreba de ce îi facem asta și de ce nu-l lăsăm să plece. Îi arătam ușa și-i spuneam că-i liber să plece, dar nu înțelegea. A venit apoi conductorul și, având uniformă asemănătoare celei de polițist, Ion a crezut că-i polițist și i-a strigat să ne aresteze pe toți, dar când a refuzat și în schimb i-a cerut biletul, Ion i-a cerut numărul de telefon al șefului (deși el nici nu avea telefon, deci n-avea cu ce să sune). După mai multe discuții conductorul l-a convins să plece, dar înainte să plece s-a întors către mine și mi-a zis din nou că mă omoară pentru ce i-am făcut (nu știu ce) și pe urmă către fată pe care a făcut-o „curvă nenorocită” și pe care o acuza că l-a înșelat și nu l-a iubit și că o să o omoare și pe ea. Pe urmă a fost mutat într-un compartiment gol, în care au venit mai târziu oameni, care l-au dat jos din tren. Imediat după ce l-a mutat singur în compartiment a trecut o femeie să-i ducă o sticlă pe care și-a uitat-o și ne-a zis că Ion plângea… și pe urmă a înjurat-o.

Câteva precizări: în niciun moment nu m-am aflat în pericol, n-avea forță să mă lovească (dacă eram atent); am preferat să-l imobilizez în loc să îl lovesc; nu l-am lăsat să se apropie de fata respectivă, iar dacă nu venea nimeni să-l scoată de acolo, îl scoteam eu; poate că cea mai simplă soluție ar fi fost să-i spunem că a ajuns în stația în care trebuie să coboare, dar nu am avut niciunul idéea asta.

Formarea credințelor

Ce cred că a fost în capul lui. În tot timpul în care am fost lângă el mintea mea a fost foarte ocupată pentru că sunt foarte interesat de felul în care gândesc oamenii, mai ales cei care nu au un creier complet funcțional. Pe lângă faptul că a fost violent și enervant, a fost și fascinant. I-am urmărit evoluția de la problemele de memorie până la criză. Din întâmplare, în perioada aceea citeam cartea lui Michael Shermer, The Believing Brain, în care ideea principală e că ne formăm credințele în mod emoțional și abia apoi găsim o explicație rațională. Uneori explicația e bună, alteori greșită. Cei deschiși la minte nu se atașează de idei atât de mult încât să nu mai poată renunța la ele. Modul în care se poate renunța la o idee e analiza motivelor „raționale” care duce la descoperirea erorilor (dacă există). Modul în care se poate fixa o idee (adică să devină o „idee fixă”) este prin urmarea a ceea ce se numește intuiție. Intuiția ne confirmă ceea ce credem deja, iar ținând cont de faptul că ajungem să credem ceva pe bază emoțională, odată ce am acceptat o idee, o să fie aproape imposibil să scăpăm de ea (dacă e falsă) bazându-ne pe intuiție. Există, desigur, și situații când intuiția e bună, dar nu avem nicio garanție că ajungem să cunoaștem adevărul dacă apelăm doar la intuiție.

Revenind la paranoic, fără să fiu specialist, comportamentul său părea să fie consistent cu următoarea explicație: în creierul său erau hiperactive zonele care controlează emoțiile, iar zonele care controlează rațiunea primeau semnale pe care nu le puteau explica. De exemplu, sentimentul că e urmărit probabil apărea fără niciun motiv real și mintea sa încerca să facă lucrurile să se potrivească, iar soluția era să dea vina pe cineva care i se părea mai suspect (cum a fost călătorul de pe hol care zâmbea) și nu putea să accepte că nu e urmărit pentru că simțea că este urmărit, iar cum eu îi spuneam să stea liniștit, ceea ce el știa că nu este adevărat, am ajuns să fiu considerat și eu un inamic. Atenția la detalii probabil că se manifesta asemănător: simțea ceva –de exemplu că cineva îi vrea răul– și vedea un gest pe care îl asocia cu ceea ce simțea în momentul respectiv, chiar dacă nu avea logică. Gândiți-vă ce ați crede dacă cineva v-ar arăta pumnii și ar lua o poziție de atac. Ați simți teamă sau furie. Asta pentru că ați asocia gestul cu un sentiment. Acum încercați să vă imaginați că v-ați simți amenințat și de alte gesturi. Când cineva butonează un telefon vă enervați, sau vă simțiți amenințat. În astfel de situații se formează credința că persoana care face gestul este un inamic. Credința se formează pe baza emoțiilor (teamă, de exemplu) care sunt apoi raționalizate, adică făcute să se potrivească logic cu o situație reală. Totuși, dacă emoțiile sunt declanșate în mod greșit, sau chiar haotic, logica internă nu se mai potrivește cu realitatea. Dacă o persoană se simte amenințată fără să aibă o explicație logică, va inventa una, iar cel mai simplu este să creadă că sursa amenințării e în jur. Pot fi oamenii din jur, sau pot fi agenți intenționali invizibili (spioni care se ascund, extratereștri, spirite).

Un exemplu bun pentru felul în care ajungem să credem ceva este cazul persoanelor cu epilepsie care au suferit o operație de separare a emisferelor pentru a opri răspândirea crizelor epileptice. Neurocercetătorul Michael Gazzaniga a descoperit o rețea neuronală care coordonează celelalte rețele și le face să se potrivească, integrând datele primite într-o „poveste” cu sens. Această rețea a fost numită interpretorul emisferei stângi. Într-unul dintre experimente, a prezentat cuvântul „mergi” (walk) doar emisferei drepte a persoanelor cu epilepsie și cu emisferele separate (prezentarea informației doar unei emisfere se poate face ținând cont de faptul că datele vizuale de la ochiul stâng sunt analizate în emisfera dreaptă, și invers). Ca urmare, pacienții s-au ridicat și au mers. Când au fost întrebați de ce merg, interpretorul din emisfera stângă neavând acces la informația din emisfera dreaptă, a inventat o explicație pentru comportament: „Am vrut să merg să-mi iau un suc”. [Michael Gazzaniga, extras din The Ethical Brain, ¶7 | Split brain experiments]

Deși Ion nu părea un epileptic cu emisferele separate, cred că un proces asemănător avea loc și în mintea sa: apăreau stări emoționale puternice (ex.: frică) și interpretorul din emisfera stângă încerca să integreze aceste emoții într-o poveste cu sens și se folosea pentru asta de ceea ce era în apropiere, adică eu și ceilalți oameni. Chiar dacă nu avea un motiv logic să mă considere o amenințare, nu găsea o altă explicație pentru ceea ce simțea. Când emoțiile sunt puternice, rațiunea se adaptează.

Despre conspiraționiști

Am menționat înainte o asemănare între gândirea paranoică și gândirea conspiraționistă. Asta nu înseamnă că pun semnul egal între paranoici (d.p.d.v. clinic) și adepții conspirațiilor. Probabil unii sunt paranoici (gândiți-vă la balaurieni și gorilieni, de exemplu), în special cei ce inventează conspirații, dar cei mai mulți nu sunt. Și eu am crezut în multe conspirații și nu cred că nivelul meu de paranoia s-a schimbat de atunci până acum (când sunt sceptic). Totuși, toți avem o anumită doză de neîncredere, care se poate manifesta de multe ori asemănător cu paranoia. Când simțim că unele lucruri nu se potrivesc încercăm să căutăm explicații și uneori ajungem la explicații greșite, iar dacă ne atașăm prea mult de acele explicații nu mai permitem informațiilor noi să ne schimbe părerea. Ca urmare, părerea noastră poate să nu fie în concordanță cu realitatea și vom fi nevoiți să credem explicații din ce în ce mai complexe și mai improbabile până când acestea devin nefalsificabile. Să luăm un exemplu: NASA trimite o sondă să facă fotografii ale suprafeței planetei Marte și le publică. Una dintre ele seamănă foarte mult cu o față. Nu-i așa?

Ne vin idei. Dacă în imagine apare o față de extraterestru, sculptată în piatră și rămasă de la o civilizație de mult dispărută? Dacă încearcă să ne transmită niște informații? Începem să credem că nu e doar relieful și cerem celor de la NASA să facă poze cu o rezoluție mai mare. Dorința ne este îndeplinită peste câțiva ani. Priviți:

Acum nu mai apare nicio față acolo. NASA vrea să ne facă să credem că ni s-a părut, dar e imposibil să ni se fi părut. Noi nu ne înșelăm așa ușor! E ceva acolo! Sigur NASA a falsificat a doua poză și vrea să ne ascundă ceva. Există extratereștri pe Marte!

Și de aici tot felul de interpretări și povești…

Să ne gândim la ipoteza cea mai simplă: în poză au apărut niște stânci care seamănă cu o față, mai ales că avem tendința să vedem fețe peste tot. Am fost programați să vedem fețe. Chiar și un cerc cu două puncte și o linie pare o față. Chiar și niște păsări în aer par să formeze o față.

Chiar și un emoticon :–) (^_^) e o față. Le vedem peste tot. Dacă luăm asta în considerare ne dăm seama că fața de pe Marte e foarte posibil o coincidență, iar imaginea făcută la o rezoluție mai mare ne demonstrează asta.

Să ne gândim la o ipoteză care se complică cu cât dorim mai mult să o păstrăm: NASA a făcut niște poze ale suprafeței planetei Marte, a descoperit o civilizație extraterestră, dar din motive necunoscute a decis să ascundă asta populației și a publicat doar pozele în care nu apare nimic. Dar, ghinion, o poză secretă a scăpat printre celelalte. Cum se explică asta? Păi, NASA n-a avut probabil bani să plătească DOI oameni: unul care să selecteze pozele și altul care să le VERIFICE. Pe de altă parte, de ce ni se ascunde că pe Marte a fost o civilizație extraterestră? Păi pentru că… îîî… pentru că e cineva rău care nu vrea ca noi să aflăm! Totul se întâmplă cu un scop. Dacă ne merge rău, sigur e din cauza altor oameni răi care vor asta, nu e din cauza noastră! Iar acel om rău trebuie să și controleze guvernul american, deci trebuie să fie puternic.. și nu e destul unul, sigur sunt mai mulți, că altfel ar fi greu să controleze totul. De ce controlează totul și ne ascund extratereștrii? Poate pentru că extratereștii ne-ar salva de acei oameni răi. Extratereștrii ne vor binele, dar nu suntem pregătiți să îi cunoaștem, mai trebuie să evoluăm spiritual… etc. etc.

După cum vedeți, ipoteza conspiraționistă se complică tot mai mult. Explică un lucru improbabil printr-unul și mai improbabil. De la o ruină pe Marte am ajuns la o elită mondială care controlează totul și ne vrea răul, în timp ce extratereștrii ne vor salva. Ipoteza conspiraționistă e condusă doar de emoții (simțim că e adevărat!) care sunt raționalizate în moduri inconsistente cu realitatea, sau cel puțin foarte improbabile. Totuși, credințele rămân în ciuda unor explicații mult mai simple disponibile. Faceți comparația cu Ion: Simțea că este urmărit, că îi vrem răul și că nu îl lăsăm să plece. Îi spuneam că poate să plece (și ușa era deschisă), dar simțea că nu poate pleca așa că încerca să raționalizeze emoția și construia scenarii din ce în ce mai complicate la care nu vroia să renunțe orice s-ar fi întâmplat.

Cei ce credeți în conspirații improbabile, doar gândiți-vă la asta. Cu o minte deschisă. Puneți-vă întrebări atunci când pentru a păstra o teorie a conspirației trebuie să complicați lucrurile foarte mult.

Brian Dunning despre mituri

Brian Dunning, realizatorul podcastului Skeptoid și al documentarului Here Be Drāgons, vorbește pe scurt despre diverse mituri, în seria inFact, promovată pe canalul său de YouTube. Recomand toate episoadele și vă dau câteva exemple: detoxificarea e o înșelăciune, energia New Age nu înseamnă nimic, vânzările multi-level (de tip Amway) nu aduc câștigurile promise, mâncarea organică nu e chiar așa de bună iar experimentul Philadelphia e un mit cultural.

inFact: Detoxification

inFact: New Age Energy

inFact: Network Marketing

inFact: Organic Food Myths

inFact: The Philadelphia Experiment

Dacă vă place Brian Dunning (sau dacă nu vă place dar vreți să aflați cum gândește un sceptic) vă recomand prezentarea sa de la Google:

The ocean is now a homeopatic cure for terrorism.

A trecut și sfârșitul lumii

Doar atât:

P.S.: cred că yoghinii ne-au salvat, că i-am văzut pe câțiva la EzotericFest făcând o spirală. Mică da’ eficientă. Ce ne-am face fără ei… .

Erori cognitive: Disonanța Cognitivă

Erorile cognitive sunt responsabile pentru multe dintre credințele noastre greșite, așa că ar fi util să le analizăm și să ținem cont de ele. Prima pe listă: disonanța cognitivă.

Ce este?
Are un nume care sună complicat, dar nu este așa greu de înțeles. Disonanța cognitivă este o stare de conflict sau tensiune atunci când o persoană are două credințe, idei, atitudini, păreri contradictorii. Această stare produce neliniște și trebuie rezolvată într-un fel și de multe ori duce la auto-amăgire și îngreunează acceptarea realității. Ca să înțelegeți mai bine o să vă dau niște exemple.

Să presupunem că vă considerați o persoană morală, bună, incapabilă de acte violente. Acum imaginați-vă că tocmai ați omorât un om. Probabil că o să aveți remușcări și o să fiți neliniștit din cauza a ceea ce s-a întâmplat. Mustrările de conștiință sunt manifestări ale disonanței cognitive. Bineînțeles că nu puteți rămâne în această stare, așa că mintea voastră o să încerce să rezolve situația, dar n-o să fiți complet conștienți de acest proces, o să fiți conștienți doar de rezultate și o să credeți că sunt cele mai bune, sau poate chiar singurele. Cum rezolvăm situația? Păi, cea mai simplă rezolvare ar fi să acceptați că sunteți un criminal și că ați făcut ceva rău. Această soluție este acceptată doar de unii, însă cei mai mulți caută alte metode de scăpare. De exemplu, ajung să considere că o crimă nu este chiar așa de gravă că doar sunt destui alții care au omorât oameni; sau ajung să dea vina pe victimă pentru că i-a provocat –chiar dacă această „provocare” este doar închipuirea vinovatului– cum ar fi de exemplu cazul musulmanilor care pot să omoare o femeie pe motiv că și-a arătat brațele sau părul, și să considere că nu au făcut ceva rău; sau pot să ajungă la concluzia că victima a meritat pentru că e o persoană rea. De exemplu, soțul își surprinde soția în pat cu amantul și, într-un moment de furie, își ia pistolul și o împușcă, iar după ce se mai liniștește îi pare rău, dar ca să se justifice (față de el însuși) ajunge să creadă că a aplicat pedeapsa corectă. Acest exemplu cu crima este unul extrem, dar disonanța cognitivă apare și la situații mai des întâlnite.

Să presupunem că fumați și ați încercat să vă lăsați dar n-ați reușit. Pentru că e greu să acceptați că nu aveți control asupra deciziilor o să căutați justificări. Știți că fumatul este rău pentru sănătate și doriți să fiți sănătoși, așa că cea mai simplă soluție ar fi să nu mai fumați. Cum, de obicei, soluția cea mai simplă este mai greu de luat, o să fie nevoie de altele. Poate o să ziceți (și o să credeți!) că fumatul nu dăunează sănătății așa cum „se zice”, că de fapt sunt minciuni ale celor anti-fumat; sau poate o să ziceți că nu e așa de grav și că „toți tre’ să murim de la ceva”; sau că fumați pentru a slăbi (până la urmă, trebuie să vă țineți greutatea sub control), sau pentru a vă relaxa (orice plăcere are un risc, nu?). Mintea noastră produce destul de ușor tot felul de justificări, dar prin acestea ajungem să fim foarte închiși la ideile din exterior care nu ne convin.

Elevii și copiatul

Judson Mills a făcut un experiment în care a observat cum se schimbă atitudinile unor elevi față de copiat, în funcție de ceea ce fac: copiază sau nu. Subiecții au fost puși să participe la un concurs și li s-a dat impresia că nu sunt supravegheați foarte strict, astfel că unii dintre ei au decis să trișeze, iar alții să rămână corecți. Participanții au fost întrebați ce părerea au despre copiat, înainte de concurs și după concurs. Ce s-a observat este că elevii care au copiat și-au schimbat atitudinea, ajungând să considere că nu e un lucru așa grav, că toată lumea copiază, că nu e un concurs important, că dacă li s-a dat ocazia au trebuit să profite etc. Cei care n-au copiat au ajuns să considere că este un lucru grav să copieze, iar cei care au copiat trebuie pedepsiți și sunt necinstiți. Pe scurt, atitudinile s-au polarizat ca urmare a deciziilor luate. Este efectul disonanței cognitive și aici: fiecare a trebuit să-și justifice (lui însuși/ei înseși) ceea ce a făcut. (Judson Mills, Changes in Moral Attitudes Following Temptation, Journal of Personality, Vol.26);

Efectul Ben Franklin

În 1969, doi psihologi au făcut următorul experiment: subiecții au câștigat o sumă de bani și pe urmă experimentatorul le-a spus la o treime dintre ei că și-a folosit banii proprii și i-a rugat să renunțe la premiu. O altă treime a fost rugată, de o secretară, să renunțe la premii pentru că departamentul de psihologie nu are prea multe fonduri. Iar o altă treime nu a fost rugată să renunțe la premii. Pe urmă, toți participanții au fost întrebați cât de mult le-a plăcut experimentatorul, răspunsurile fiind: cei care au fost rugați personal de experimentator să renunțe la bani l-au plăcut cel mai mult, iar cei care au fost rugați în mod impersonal, de către o secretară, l-au plăcut cel mai puțin. Explicația este că persoanele care fac o favoare cuiva (necunoscut) au sentimente contradictorii („nu îmi place persoana asta în mod special” și „tocmai i-am făcut o favoare”) și încearcă să-și justifice acțiunile ajungând să creadă că au ajutat pentru că de fapt le place acea persoană. „L-am ajutat pentru că e de treabă!”. (studiul original a fost: Jon Jecker and David Landy, Liking A Person As A Function Of Doing Him A Favor, Human Relations 22);

Plictisitorul devine interesant

Într-un experiment, participanții au fost puși să facă lucruri repetitive, fără sens și foarte plictisitoare (roteau niște mânere și apoi le roteau la loc și apoi iar și iar…) pentru o lungă perioadă. Pe urmă, experimentatorul i-a cerut fiecărui participant să îl ajute să convingă o altă persoană să participe (sub pretextul că asistentul care trebuia să îl ajute cu experimentul nu a sosit). Participantul acum trebuia să convingă un necunoscut că experimentul acela plictisitor este de fapt interesant. Unii dintre participanți au fost plătiți cu 20$ pentru asta, alții cu 1$ (iar un grup de control nu a trebuit să convingă pe nimeni). Cei care au fost plătiți cu 1$ au ajuns să considere experimentul mai interesant decât cei plătiți cu 20$, asta pentru că cei ce au primit 20$ au avut o justificare –banii– pentru ce au făcut, pe când ceilalți s-au aflat în disonanță („tocmai am convins pe cineva să participe la ceva plictisitor” și „eu nu mint pentru 1$”) și au ajuns să considere că experimentul nu a fost chiar așa de plictisitor.

Experimentul de mai sus, prezentat de Philip Zimbardo și Leon Festinger:

Cu sau fără dinți?

Un alt exemplu găsim la triburile Dinka și Nuer din Sudan, care obișnuiesc să extragă câțiva dintre dinții din față ai copiilor lor. Antropologii sugerează că acest obicei a apărut într-o perioadă când a fost o epidemie a unei boli care produce blocarea mandibulei. Lipsa dinților din față le-ar fi permis copiilor să se hrănească. Dar dacă ăsta a fost motivul, de ce nu a dispărut această practică? Deși nu are sens pentru cineva din exterior, ea este explicată foarte bine prin teoria disonanței cognitive. În timpul epidemiei sătenii au început să scoată dinții frontali tuturor copiilor, astfel că dacă vreunul dintre ei făcea tetanus, să poată fi hrănit de către adulți. Acesta este un lucru urât de făcut unui copil, mai ales că doar unii dintre ei se îmbolnăveau. Pentru a justifica decizia în fața lor și a copiilor lor au avut nevoie să găsească beneficii date de procedură. De exemplu, ajungeau să considere că scoaterea dinților are o valoare estetică și chiar să transforme asta într-un ritual de trecere. Și exact asta s-a întâmplat. „Persoanele știrbe sunt frumoase”, spun sătenii, „Cei ce au toți dinții sunt urâți: arată ca niște canibali care ar mânca alți oameni. Dantura completă îi face pe oameni să arate ca măgarii.” Înfățișarea fără dinți mai are și alte avantaje: „Ne place sunetul sâsâit pe care îl face când vorbim”, iar adulții îi înurajează pe copii spunându-le că ritualul este un semn de maturitate. Justificarea medicală este de mult uitată, în prezent rămâne doar auto-justificarea psihologică. În loc să renunțe la tradiție, membrii tribului au rezolvat disonanța convingându-se că ritualul crește frumusețea unei persoane. (Toothless is Beautiful: How Humans Will Justify Almost Everything)

Culte apocaliptice

Leon Festinger

Autorul teoriei disonanței cognitive este Leon Festinger care, pentru a o elabora, s-a infiltrat împreună cu încă doi asociați într-un cult apocaliptic. Liderul acestui cult, numit Marian Keech, a prezis că va veni sfârșitul lumii pe 21 decembrie în acel an (1954), iar Festinger a vrut să vadă cum reacționează adepții când profeția nu se împlinește (iar dacă se împlinea, era salvat 🙂 ). Keech le-a spus adepților că în 20 decembrie la miezul nopții vor fi ridicați la cer de către niște nave extraterestre și astfel salvați de la distrugerea lumii. Mulți dintre adepți și-au donat toată averea inclusiv casele și au demisionat de la locurile de muncă și s-au adunat acasă la profetul lor pentru a se ruga. Alții au rămas înfricoșați în casele lor. Soțul doamnei Keech, un necredincios, s-a culcat devreme și a dormit liniștit în timp ce soția lui se ruga alături de adepți în altă cameră. Festinger a făcut o previziune: cei care nu au renunțat la posesii își vor pierde credința, iar cei care și-au donat averea își vor întări credința (pentru că este tot ce le-a mai rămas). La miezul nopții nici urmă de nave extraterestre în curte. Pe la 2 noaptea adepții au devenit destul de îngrijorați, iar la 4:45 doamna Keech a avut o nouă viziune: Lumea a fost scăpată datorită incredibilei credințe a adepților ei! Urmarea acestei profeții false este că adepții și-au mărit credința și, deși înainte erau foarte retrași și nu vorbeau nici cu presa nici cu posibili noi adepți, după „salvarea lumii” au început să facă prozelitism, să convingă cât mai mulți oameni să li se alăture. (sursa: extract din Capitolul 1 din Mistakes Were Made (but not by me), Carol Tavris)

Care este explicația? Adepții puși în fața unui fapt evident (profetul lor a greșit) aveau două gânduri conflictuale: „Sunt o persoană inteligentă” și „Cum am putut să fiu așa prost să cred profețiile astea false?”. Pentru a ieși din disonanță, cea mai simplă cale ar fi fost să accepte că au fost prostiți, au făcut o greșeală, dar cum de multe ori soluția cea mai simplă nu este acceptabilă, au ajuns să caute alte justificări cum ar fi să creadă că într-adevăr au salvat lumea. Pentru că era greu să creadă acest lucru, au făcut tot posibilul să găsească și alte motive să creadă, de aceea au început să convertească alte persoane gândindu-se că „dacă atâta lume crede, trebuie să fie adevărat; nu sunt doar ideile mele, mulți oameni cred”. Asta a făcut auto-amăgirea mai ușor de acceptat.

Calea spre o minte închisă

Disonanța cognitivă ne face să evităm informația care nu corespunde cu ceea ce credem déjà și să dăm importanță informației care ne confirmă credințele (fenomen numit confirmarea prejudecăților, sau confirmation bias), ne face să ne asociem cu oameni care cred ceea ce credem și noi. Uneori această asociere e bună, alteori nu. Nu e bună atunci când creează o separare artificială între „noi” și „ceilalți”. Acest lucru se întâmplă în special în cazul naționaliștilor, sau al grupurilor religioase, ideologiilor politice sau chiar al suporterilor echipelor de fotbal.

Un exemplu de minte închisă la idei noi este prezentatorul emisiunii următoare, care deși primește o explicație clară și ușor de înțeles despre felul în care s-a format ochiul prin evoluție, refuză să creadă. (dați la 15:30, dacă nu sare automat)

La min. 26, Richard Dawkins îl întreabă dacă i s-a părut convingătoare explicația, iar răspunsul este „Nu prea.” motivând că în Biblie scrie altceva. Prezentatorul se află în disonanță fiindcă pentru el a considera evoluția un fapt și a continua să creadă în interpretarea literală a Bibliei sunt credințe incompatibile („Explicația este foarte logică și convingătoare” vs. „Sunt un om credincios, iar Dumnezeu spune că formele de viață nu au evoluat”), forțându-l astfel să ajungă să creadă că explicația nu e chiar așa de convingătoare. Catolicii, în schimb, au rezolvat disonanța considerând că Geneza este doar simbolică.

În disonanță cognitivă intră și conspiraționiștii care sunt puși în fața dovezilor că afirmațiile lor sunt false, iar pentru a își păstra credințele neagă dovezile. De exemplu, resping dovezi științifice pe motivul că ar fi făcute la comandă de către comunitatea științifică, dar nu resping poveștile spuse de cineva care afirmă că a făcut parte din nu-știu-ce servicii secrete (fără să aducă dovezi, că doar e secret) și care spune ce le convine.

Cei ce susțin că vine apocalipsa (de exemplu cea din 2012) își rezolvă disonanța după ce nu se întâmplă nimic sau chiar înainte (pentru siguranță) spunând că de fapt nu e o „distrugere” fizică, ci o „schimbare de paradigmă” sau intrarea într-o nouă „eră”, care se va manifesta prin „modificări la nivel spiritual” adică nedetectabile fizic, dar pe care cei ce cred le vor simți (sau își vor închipui că le simt). În acest fel, o nouă infirmare a credințelor este evitată.

Pe de altă parte, nu trebuie să cădem în eroarea de a crede orice fără dovezi, dar trebuie să fim atenți când respingem sau acceptăm ceva, care este motivul pentru care facem asta.

Linkuri externe:
Cognitive Dissonance (Skeptic’s Dictionary)
Podcastul Point of Inquiry: interviu interesant cu Carol Tavris despre disonanța cognitivă,  pe Youtube sau în original (mp3);