Mit sau Real? Psi: Efectul de catharsis

Poveste:

E mai bine să te „descarci” când ești nervos decât să ții în tine.

AngryWoman

Ce este?

Cuvântul „catharsis” vine din greacă, de pe vremea lui Aristotel și înseamnă „a curăța” sau „a purifica”. Însă efectul de catharsis a devenit popular odată cu Sigmund Freud care era de părere că furia reprimată se adună în mintea unui om la fel cum crește presiunea într-o oală de gătit și când este prea multă răbufnește și provoacă tot felul de probleme. Una dintre soluțiile la care s-a gândit Freud este eliberarea treptată a furiei într-un mod controlat astfel încât să nu se adune niciodată „prea multă”. El doar s-a gândit la asta, n-a făcut niciun experiment prin care să teseze dacă are dreptate sau nu. Și nu este singurul care crede că e mai bine să te descarci. Un sondaj făcut în 1983 asupra studenților la psihologie din primul an a arătat că 66% dintre studenți credeau acest lucru.1

Uitându-ne în cultura populară găsim destule filme în care apare ideea efectului de catharsis. De exemplu, în Cu nașu’ la psihiatru (1999) un gangster (jucat de Robert De Niro) este sfătuit de psihiatrul său să dea cu pumnul într-o pernă de fiecare dată când e nervos; în Network (1976), un prezentator de știri își îndeamnă telespectatorii să își elibereze frustrările strigând pe geam; iar în Al naibii tratament! (2003) personajul jucat de Adam Sandler, sfătuit de un doctor ajunge să arunce cu bile după copii și cu crose de golf. Iar Hulk este o metaforă pentru efectul de catharsis: când liniștitul Bruce Banner adună suficientă mânie se transformă într-un monstru pe care nimeni nu-l poate controla.2

hulk 2Hulk

Nu doar în filme, ci și în cărți de dezvoltare personală (self-help) găsim ideea că e mai bine să ne descărcăm când suntem nervoși. Un autor, John Lee, ne spune să dăm cu pumnii într-o pernă sau într-o geantă și să înjurăm și să strigăm dacă suntem nervoși. Iar dacă suntem nervoși pe o persoană anume, să ne imaginăm fața acelei persoane pe pernă. Alți autori, dr. George Bach și Herb Goldberg, propun o metodă numită Vezuviu (după vulcanul din Italia), în care „indivizii pot să se descarce de frustrări, resentimente, răni emoționale, ostilități și furie printr-o explozie de strigăte”. De asemenea, există produse care să ajute astfel de manifestări. Un astfel de produs este „Puiul de sufocat” (Choke the Chicken) pe care cei care îl cumpără pot să îl strângă de gât ca să se elibereze de furie. Pentru cei care nu au nimic cu puii, există și o jucărie numită „Choking Strangler Boss” (un fel de „Strangulează-ți șeful”) care începe să ceară utilizatorului să stea peste program și alte lucruri enervante, iar când este strâns de gât îi sar ochii din orbite, devine moale și spune că angajatul merită o mărire de salariu.2 Există chiar şi o terapie care face uz din plin de efectul de catharsis. Se numește terapie primală (primal scream therapy) și a fost propusă de Arthur Janov prin anii ’70.

Pe lângă toate astea, pare o metodă logică de a scăpa de furie și cred că foarte multă lume crede că este eficientă. Chiar și eu am crezut mai demult. Până la urmă, mânia aia trebuie să se ducă undeva, nu? Și decât să o ținem în noi, mai bine să o dăm afară.

Haideți să vedem, însă, dacă a fost testată ipoteza aceasta și care au fost rezultatele.

E un mit sau e real ?

Să începem cu un experiment făcut în anii ’90 de un psiholog pe nume Bushman pentru că nu știa dacă furia chiar se eliberează prin manifestarea ei.3 La experimentul său au participat 180 de studenți împărțiți în trei grupuri. Un grup a citit un articol neutru, alt grup un articol care spunea că eliberarea furiei este eficientă, iar al treilea grup a citit un articol care spunea că eliberarea furiei este inutilă. Apoi studenții au fost puși să scrie eseuri pro sau contra unui subiect sensibil și li s-a spus că eseurile lor vor fi corectate de studenți (dar n-a fost așa). După ce studenții și-au primit eseurile înapoi, jumătate aveau pe ele scris „Superb”, iar jumătate „Ăsta-i unul dintre cele mai proaste eseuri pe care le-am citit!”. Apoi Bushman le-a cerut să aleagă o activitate pe care să o facă în continuare, printre care să se uite la o comedie, să joace un joc, să citească o poveste sau să dea cu pumnii într-un sac. Rezultatele: a fost mult mai probabil ca aceia care au citit că efectul de catharsis funcționează și apoi s-au enervat, să aleagă să lovească un sac, decât cei din celelalte grupuri. Așadar, credința în efectul de catharsis ne face să îl și practicăm dacă avem ocazia.

Asta nu e surprinzător, însă Bushman s-a gândit să schimbe un pic experimentul și să îi lase pe studenți să se răzbune. Mai exact, a vrut să vadă dacă furia scade dacă studenții se „descarcă”. Experimentul modificat a fost la fel până la un punct (când au primit eseurile corectate), moment în care studenții care au primit eseurile cu „Ăsta-i unul dintre cele mai proaste eseuri pe care le-am citit!” au fost împărțiți în două grupuri. Participanților din ambele grupuri li s-a spus că va trebui să concureze cu persoana care le-a corectat eseul. Cei din primul grup au dat cu pumnii într-un sac înainte, iar cei din al doilea au stat și au așteptat. Pe urmă a început competiția: apasă un buton cât de repede poți; dacă pierzi o să suporți un zgomot oribil; când câștigi, adversarul tău o să audă acel zgomot. Studenții au fost lăsați să aleagă volumul zgomotului pe care îl va auzi adversarul lor (volum între 0 și 10, unde 10 = 105 dB). Ce credeți că au descoperit? În medie, cei care înainte au dat cu pumnii în saci (să se descarce) au ales un volum de 8,5. Cei care au așteptat liniștiți în loc să dea cu pumnii au ales în medie un volum de 2,47.  Ce înseamnă asta? Înseamnă că aceia care s-au „descărcat” au rămas nervoși după ce s-au „descărcat”, iar celor care au stat liniștiți le-a cam trecut dorința de răzbunare. În studii ulterioare au fost găsite aceleași rezultate (când zgomotul a fost înlocuit cu sos iute, cei care s-au „descărcat” i-au pus pe adversarii lor să mănânce mai mult sos iute, iar când cele două grupuri au fost puse să completeze cuvinte precum ch__e, cei care s-au „descărcat” au ales mult mai des cuvinte precum choke (sufocă) decât chase (urmărește)).

Într-un studiu, oamenii care au bătut cuie după ce i-a insultat cineva, au fost mult mai critici față de acea persoană decât cei care nu au bătut.4 Iar alt studiu a arătat că oamenii care au jucat un sport agresiv (cum ar fi fotbalul american) –care ar trebui să promoveze efectul de catharsis– nu s-au „descărcat”, ci au devenit și mai agresivi.5 Chiar și jucând jocuri video cu violență în ele efectul a fost asemănător: jucătorii nu s-au „descărcat”, ci și-au mărit agresivitatea.6

Într-un alt experiment participanții au fost puși să aleagă ce muzică să asculte în timp ce o să joace un joc în care trebuiau să împuște niște oameni (Soldier of Fortune). Muzica era din trei categorii: neutră, „nervoasă” și energică (dar nu nervoasă). Rezultatele au fost că participanții au ales de cele mai multe ori muzica agresivă și chiar au jucat mai bine ascultând astfel de muzică.8 Asta sugerează că muzica le-a menținut starea de agresivitate sau chiar le-a crescut-o, dar în niciun caz nu i-a ajutat să se descarce. Ipoteza că „descărcarea” cathartică scade furia a fost infirmată de multe studii.7 Așadar, dacă vreți să fiți mai buni la shooter-e vă ajută să fiți nervoși, însă în cele mai multe situații e mai bine să lăsați mânia de-o parte.

De ce pare că funcționează?

Păi, în primul rând, toți ne simțim mai bine după ce ne descărcăm, chiar dacă agresivitatea nu dispare. Când ne descărcăm rămânem nervoși și e mai probabil să ne manifestăm ca niște oameni nervoși ceea ce ne poate aduce și mai multă furie și procesul se repetă. Efectul este asemănător unui drog. Descărcându-ne ne simțim foarte bine (pe moment), păstrăm starea de nervozitate (mascată temporar) și avem impresia că efectul de catharsis funcționează.9 În plus, nu rămânem prea des nervoși pentru foarte multă vreme. Furia și nervozitatea trec de la sine după un timp, iar dacă în acest timp ne-am descărcat putem avea impresia că asta e cauza pentru care nu mai suntem nervoși. Presupunem că dacă un lucru vine după altul, primul este cauza celui de-al doilea (eroare numită post hoc, ergo propter hoc), deși nu este întotdeauna așa.

În al doilea rând, suntem influențați de cei din jur și, văzând că multă lume crede presupunem că este o noțiune ce ține de bunul simț. Iar dacă oamenii din jur nu sunt suficienți, mai vedem și prin filme cum personaje psihiatri recomandă să ne descărcăm și mai aflăm și că psihologi cunoscuți susțin asta (vezi Freud).

Iar în al treilea rând, metafora pe care o folosim este greșită. Lumea vorbește despre furie ca despre o oală în care fierbe apa și din cauza aburului crește presiunea, iar cândva o să răbufnească. Gândindu-ne așa, are foarte mult sens „să lăsăm să iasă” furia afară, pentru că dacă n-o lăsăm să iasă unde o să se ducă? O să se adune atât de multă încât n-o să mai încapă. Așa s-a gândit Freud, așa ne gândim și noi. Însă am văzut că atunci când verificăm prin experimente, rezultatele sunt opuse. Așa că probabil metafora nu este cea mai potrivită, furia nu este ca presiunea dintr-o oală. În schimb ar trebui să privim un pic mai jos – spre foc. Furia funcționează mai mult ca un foc: dacă îi dăm material de ars, arde și chiar cresc flăcările; dacă nu îl întreținem, se stinge de la sine după o vreme. Folosind această metaforă are mai mult sens să nu ne manifestăm agresiv. În special nu în mod intenționat. Manifestările cathartice doar pun lemne pe foc.

fire, coal

Ce-ar fi mai bine să facem?

Dacă nu avem un meci de Call of Duty sau de box ar fi mai bine să nu fim nervoși. Bushman (cel cu experimentele) sugerează să ne amânăm răspunsul, să încercăm să ne relaxăm sau, pentru că uneori e greu să facem asta, să găsim activități care ne distrag atenția de la lucruri agresive. Chiar și distragerea atenției e uneori grea, dar cel mai important e să nu facem în mod intenționat lucruri care ne mențin nervoși.

Studiile sugerează că furia poate fi de ajutor dacă o exprimăm într-un mod constructiv încercând să ajungem la sursa ei.10 De exemplu, dacă m-a enervat prietena că tot întârzie, n-o să rezolv problema începând să urlu la ea, ba chiar o să înrăutățesc situația. Cel mai bine ar fi ca în mod calm dar cu încredere să îmi exprim nemulțumirea („Îmi dau seama că probabil nu faci asta intenționat, dar când întârzii devin supărat.”).

Concluzii

Am văzut că în cultura populară este înfiptă adânc ideea că trebuie să ne descărcăm când suntem nervoși. Am văzut că această idee provine doar din presupuneri, iar când ne uităm la experimentele făcute, lucrurile par să stea exact invers. Pe scurt, ce înseamnă aceste experimente: luăm oameni la întâmplare, îi enervăm, îi punem întâmplător în două grupuri, pe unii îi punem să se „descarce”, iar pe ceilalți să stea liniștiți. La sfârșit observăm că cei care s-au descărcat sunt încă nervoși (poate chiar mai nervoși decât înainte să se descarce), iar celor care au stat liniștiți le-a cam trecut supărarea. Observând aceste lucruri nu putem ajunge decât la concluzia că metafora oalei sub presiune este greșită și că mult mai potrivită ar fi metafora focului: cu cât ne enervăm mai mult sau ne comportăm agresiv, cu atât devenim mai nervoși și mai agresivi, pentru că „punem paie pe foc”. În concluzie, efectul de catharsis este…

Mit sau Real?

Mit

Note:
1: Brown, L. T. (1983). Some more misconceptions about psychology among introductory psychology students. Teaching of Psychology, 10, 207–210;
2: Scott O. Lilienfeld, Steven Jay Lynn, John Ruscio, Barry L. Beyerstein, 50 Great Myths of Popular Psychology: Shatering Widespread Misconceptions about Human Behavior [2010], Wiley-Blackwell, Myth #30: It’s Better to Express Anger to Others than to Hold It in;
3: Bushman, B. J., Stack, A. D., & Baumeister, R. F. (1999). Catharsis,  aggression, and persuasive influence: Self-fulfilling or self-defeating prophecies?, Journal of Personality and Social Psychology 76(3), 367–376.;
4: în Scott O. Lilienfeld: Hornberger, R. H. (1959). The differential reduction of aggressive responses as a function of interpolated activities. American Psychologist, 14, 354.;
5: în Scott O. Lilienfeld: Patterson, A. H. (1974). Hostility catharsis: A naturalistic quasi experiment. Personality and Social Psychology Bulletin, 1, 195 197.;
6: în Scott O. Lilienfeld: Anderson, C. A., & Bushman, B. J. (2002). Media violence and the American Public revisited. American Psychologist, 57, 448–450.; Anderson, C. A., Gentile, D. A., & Buckley, K. E. (2007). Violent video game effects on children and adolescents. New York: Oxford University Press.;
7: Lohr, J. M., Olatunji, B. O., Baumeister, R. F., & Bushman, B. J. (2006). The psychology of anger venting and empirically supported alternatives that do no harm. Scientific Review of Mental Health Practice, 4, 54 65.;
8: Maya Tamir, Christopher Mitchell, and James J. Gross, “Hedonic and Instrumental Motives in Anger Regulation,” Psychological Science 19 (2008): 324–328;
9: Bushman, B. J. (2002). Does venting anger feed or extinguish the flame? Catharsis, rumination, distraction, anger, and aggressive responding. Personality and Social Psychology Bulletin, 28, 724–731;
10: Littrell, J. (1998). Is the re-experience of painful emotion therapeutic? Clinical Psychology Review, 18, 71–102.;
Extra: Daniel David, Steven Jay Lynn, Albert Ellis, Rational and Irrational Beliefs: Research, Theory and Clinical Practice [2010], Oxford University Press, Cap. 15: The Five Great Myths of Popular Psychology: Implications for Psychotherapy, The Myth of Catharsis, disponibilă aici;
Anunțuri

9 gânduri despre &8222;Mit sau Real? Psi: Efectul de catharsis&8221;

  1. Foarte interesant articolul şi foarte bine explicat. Totuşi, este posibil să existe şi un sâmbure de adevăr în chestiunea asta. Spui pe acolo pe undeva că ne simţim mai bine după ce ne descărcăm, chiar dacă agresivitatea se menţine (că e alimentată/întreţinută chiar de procesul de ‘descărcare’). Asta înseamnă că, cel puţin într-o anumită privinţa, un efect există, doar că-i oarecum dificil să precizăm mai exact în ce anume constă el.

    Pe lângă asta, mă gândesc că în cazul unor persoane este posibil să funcţioneze „ca la carte” şi chiar să obţină o reducere semnificativă a nervozităţii. Oamenii sunt foarte diferiţi, iar studiile făcute pe loturi mai mici sau mai mari de subiecţi nu cred că pot surprinde fenomenul în toată complexitatea sa. N-ar fi de mirare ca un studiu de caz, spre exemplu, să conducă la o concluzie cu totul diferită (fireşte, asta doar dacă prindem un subiect „bun” în sensul asta). Psihologia e interesată, cu alte cuvinte, atât de general (ce corespunde tendinţei centrale – statistic vorbind), cât şi de particular, de ce corespunde fiecărui individ în parte.

    1. Da, ai dreptate, un efect există, dar nu e acela de scădere a agresivității. După ce facem ceva să ne descărcăm ne simțim bine pe moment, ăsta e și unul din motivele pentru care metoda asta e așa de populară. Agresivitatea este în unele cazuri utilă (dacă joci un shooter și ești nervos, te descurci mai bine), însă în cazuri în care n-avem nevoie de ea, e bine să o reducem.

      Bineînțeles că putem găsi excepții –oameni la care agesivitatea chiar să scadă–, însă în general nu pare să funcționeze și din acest motiv n-ar trebui promovată ca soluție, mai ales de către psihoterapeuți. La fel ca și în medicină: dacă un medicament funcționează pentru 3% din pacienți, iar altul pentru, să zicem, 80%, e de dorit să îl folosim pe al doilea (cu excepția cazului în care chiar putem identifica dacă pacientul face parte dintre cei 3%).

  2. Presupun că cei pentru care chiar funcţionează au aflat deja acest lucru şi îl şi aplică – inconştient sau nu. Fireşte, nu zic că ar fi o soluţie demnă de promovat. O problemă aici ar fi şi faptul că starea de ‘bine pe moment’ întăreşte cu siguranţă fenomenul, care, în unele situaţii – la unii indivizi mai impulsivi-, s-ar putea transforma foarte uşor într-o formă de „agresiune înlocuită” (displaced aggresion). Ceva de genul: iau la picioare un câine din faţa blocului pentru că m-a supărat un tip de care sunt conştient că n-am cum să mă ating. Şefu’, un timp mai puternic, etc.

  3. Cred ca e o mica problema cu studiile alea. Sunt studii care arata ca sentimentele nu se sting brusc. Spre exemplu, daca auzi niste glume bune sentimentul se va prelungi si vei continua sa razi si la glume mai putin bune. La fel cum nu ai chef sa mananci dupa ce vezi pe cineva vomitand.

    Mi se pare normal ca, imediat dupa ce dai cu pumni intr-o perna sa fii la fel de razbunator fata de cel ti-a gresit daca-l vezi imediat. Atunci cand lovesti o perna consideri ca aia este pedeapsa corecta (sau ceva similar oricum) pentru raul suferit iar aceasta „credinta” nu dispare imediat doar pentru ca „te-ai descarcat”. Mi s-ar fi parut normal ca testul sa fie facut dupa 2-3 saptamani de la intamplare. In acest timp masina computationala numita creier ar fi avut timp sa analizeze situatia „la rece”. Cred ca in viata situatiile in care nu poti raspunde imediat la agresiune sunt mai dese decat celelalte.

    1. Interesante observațiile tale. M-au pus un pic pe gânduri.
      Ipoteza catharsisului e că furia, mânia, nervii se acumulează în interiorul nostru și trebuie să le eliberăm pentru că dacă nu, vor rămâne acolo și vor provoca probleme.
      Ideea pe care am âncercat să o susțin e că agresivitatea nu scade după ce ne descărcăm, dar ne simțim bine făcând asta.

      În ce privește testele făcute după 2-3 săptămâni, cred că ar fi destul de greu de realizat pentru că în 2-3 săptămâni intervin prea mulți factori care pentru participanți contează mai mult decât faptul că i-a insultat un experimentator. Probabil că rezultatele într-un astfel de caz ar fi random.
      Totuși, o alternativă ar fi studiul făcut de Patterson (1974), care a măsurat ostilitatea a două grupuri: a) studenți care jucau fotbal american și b) studenți la educație fizică (care nu jucau fotbal american). Ostilitatea a fost măsurată cu o săptămână înainte de începerea sezonului și, din nou, la o săptămână după sfârșitul sezonului. Fotbalul american este un sport agresiv și ar trebui să aibă efect de catharsis (vine jucătorul nervos din cauza unor lucruri întâmplate în viața lui –l-a enervat cineva, de exemplu– și se descarcă pe adversari). Simpla activitate fizică n-ar trebui să aibă acest efect (vii nervos, alergi… nu e nicio agresivitate manifestată). Rezultatele au fost: la cei din grupul b (educație fizică) ostilitatea a scăzut nesemnificativ; la cei din grupul a (fotbal) ostilitatea a crescut semnificativ. E discutabil dacă fotbalul a crescut ostilitatea, dar cu siguranță n-a scăzut-o (așa cum ne-am fi așteptat dacă ipoteza catharsisului ar funcționa).

      De asemenea, raționalizarea pare să fie o alternativă mult mai bună la catharsis. Într-un studiu făcut de Mallick și McCandless (1966), catharsisul i-a făcut pe participanți (copii) să aibă păreri mai negative despre cei care i-au enervat, comparativ cu cei care au auzit explicații. Au fost trei grupuri care au fost enervate apoi: a) au participat într-o activitate agresivă, b) au discutat lucruri fără legătură cu cele întâmplate și c) au discutat despre ce s-a întâmplat și li s-au dat explicații. Nivelul de agresivitate a fost în ordinea următoare a=b>c. Adică, în acest caz manifestările cathartice nici n-au mărit, nici n-au scăzut agresivitatea.

      Alt exemplu: Green et al. (1975): trei grupuri cărora li s-au administrat șocuri electrice. Grupul i) li s-a permis să răspundă cu șocuri; grupul ii) observă cum altcineva răspunde cu șocuri (altcineva pedepsește); grupul iii) așteaptă, nimeni nu face nimic. În partea următoare a experimentului, toți au șansa să răspundă cu șocuri electrice împotriva agresorului inițial. Cei din grupul i) au fost mult mai agresivi decât ceilalți. Conform ipotezei catharsisului, cei din grupul i) ar fi trebuit să dea afară nervii la început și apoi să nu mai fie așa agresivi. S-a întâmplat exact invers. Efectul a fost scăderea inhibiției. Într-un experiment aproape identic, doar că persoana care i-a enervat pe participanți (bărbați) a fost o femeie, inhibiția nu a scăzut. Asta sugerează că probabil sunt alte explicații mai bune.

      O analiză a literaturii din domeniu a fost făcută de Green și Quanty (1977) ( http://books.google.ro/books?hl=en&lr=&id=lEgM5N6rIKwC&oi=fnd&pg=PA1&dq=Geen+and+Quanty+in+1977&ots=mtgUuLmu8V&sig=NHwkRNzaLV2g4WdordU8m2nFKX4&redir_esc=y#v=onepage&q&f=false ). De acolo am preluat și ceea ce am zis mai sus în acest comentariu. Pe lângă astea, sunt analizate studii pro și contra ipotezei catharsisului, iar concluzia este că ipoteza nu este susținută empiric. Prin urmare, chiar și dacă nu prea sunt studii care să infirme catharsisul pe termen lung, nu sunt nici studii care să îl confirme.

      http://www-personal.umich.edu/~bbushman/bbp01.pdf (Bushman, Baumeister, Phillips, 2001): arată că oamenii răspund agresiv dacă se așteaptă să se simtă bine. Cei care credeau în efectul de catharsis au fost mai agresivi cu cei care i-au insultat, decât cei care nu credeau în catharsis. Iar când au luat o pastilă falsă, despre care credeau că le „îngheață” starea emoțională (astfel că n-o să se simtă nici mai bine, nici mai rău), agesivitatea a dispărut. Atitudini asemănătoare s-au observat și cu cei care sunt mai impulsivi (tind să-și manifeste furia).
      Prin urmare, motivele pentru care oamenii se „descarcă” e pentru a se simți mai bine (cel puțin pe moment), nu pentru a scăpa de furie.

      Fenomenul agresiunii înlocuite este comun și la oameni și la alte primate (îmi amintesc că Frans de Waal descria într-o carte cum într-o comunitate de cimpanzei era folosită des tehnica „țapului ispășitor”) și, într-adevăr, de face să ne simțim mai bine, dar nu pare să reducă tendințele de a fi agresivi cu cei pe care suntem nervoși.

      Pe scurt: nu există dovezi suficient de bune că ipoteza catharsisului funcționează, însă ea este folosită, ca multe alte lucruri din psihologie, în ideea că e „înțelepciune populară” (common wisdom) și nu trebuie demonstrată. Dovezile care să o infirme au anumite probleme (cum bine ai observat), însă din ceea ce am văzut, probabilitatea să fie falsă este mai mare decât probabilitatea să fie adevărată. Prin urmare, ar trebui promovate alte metode, mai eficiente. De exemplu, în terapia cognitivă (una dintre cele mai bine susținute de dovezi) se folosește metoda analizării situației (este justificată reacția sau nu?) și găsirea unei soluții. Dacă un răspuns agresiv este soluția potrivită (cel care a greșit trebuie pedepsit), atunci e alegerea preferată. Dacă nu, nu.

  4. Din experienta proprie consider ca ‘descarcarea’ furiei nu reprezinta o solutie, asa cum nici inhibarea ei si aruncarea in inconstient nu e o solutie. Eu sunt o persoana introvertita si foarte timida si, din acest motiv, ori de cate ori furia aparea o lasam sa ma consume pe interior, generandu-mi suferinta care apoi ma mistuia timp indelungat. Acum am reusit ca in momentele de furie sa nu izbucnesc, dar nici sa nu las furia sa ma devoreze, ci o tin sub control. Este un proces foarte dificil, insa am reusit sa constientizez furia si, in loc sa o manifest, imi folosesc ratiunea pentru a-mi da seama ce anume a declansat acea furie. Aceasta analiza ma ajuta sa constientizez ca nu e decat o stare de furie, naturala si trecatoare. Tinand-o sub control, furia incepe sa se retraga putin cate putin prin constientizarea si controlul ei. Nu stiu daca metoda pe care o folosesc este corecta, dar pentru mine este cea mai folositoare pana acum.

  5. Dar din ce am studiat eu in ultima perioada despre acest fenomen al descarcarii emotionale si a agresivitatii, cred ca felul in care au fost concepute aceste studii arata ca nu au inteles cum este cu acest fenomen al descarcarii furiei/agresivitati.

    Furia manifeste sub forma unei tensiuni emotionale ce genereaza furie, agresivitate, etc. apare în urma unui eveniment în care persoana s-a suparat si aceasta tensiune are scopul de obtinere de satisfactie (iluzia placerii dupa ce ne razbunam).

    Aceasta satisfactie o simtim atunci cand consideram ca persoana ce ne-a suparat a platit pentru suferinta respectiva (il pedepsim, il pedespeste altcineva, un om, destinul, Dumnezeu). și tensiunea se duce. Atunci se stinge focul ce creste presiunea in cazan.

    O alta varianta de reducere a tensiunii este iertarea , din acest motiv atunci cand iertam se produce o iertare. Si iertarea stinge focul.

    Oamenii din studiile prezentate raman in continuare agresivi deoarece nu a fost atins obiectivul, faptul ca el a lovit sacul de box, nu inseamna ca si-a atins obiectivul sau da a-l face sa sufere. Poate daca proiecteaza imaginea persoanei pe sacul de box se obtine si o satisfactie partiala.

    Apoi mai apare urmatorul fenomen, in momentul in care facem o actiune de exemplu suntem violenti cu un sac de box, in noi se reactiveaza programele de agresivitate latente. Asa ca putem deveni agresivi si fara sa avem un motiv obiectiv.

    Eu aplic principiile din aceasta teorie in terapia mea si de asta se obtine la multe persoane un calm si o lipsa de agresivitate ce ii surpinde si pe ei. Se comporta total diferit in situatii in care inainte izbucneau

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s