[RETRAS: Acest articol conține mai multe greșeli și ar trebui rescris. Continui să consider că nu există dovezi suficiente că apa ar avea memorie, dar pentru a explica acest lucru ar trebui să prezint diferit argumentele. Pentru moment îl marchez ca retras.]
1. Despre cine vorbesc?
Masaru Emoto (江本 勝; 江(e) = golf; 本(moto) = carte, origine; 勝(masaru) = a depăși, a excela) este un autor japonez care a devenit cunoscut pentru afirmațiile sale despre influența gândurilor, a intențiilor sau a cuvintelor asupra apei. Dacă nu știți cum arată, îl aveți în poză; iar ceea ce apare pe fundal sunt cristale de gheață, imagine care a devenit într-o anumită măsură asociată cu el. Emoto a devenit mai cunoscut prin 2004, când a apărut în documentarul What the Bleep Do We Know!? (Ce naiba știm noi, de fapt!?), deși prima carte a publicat-o în 1999 (Mesajele ascunse din apă). În 2011 a venit și în România (dacă aveți 4 ore libere, prezentarea sa este pe YouTube).
Emoto susține că intențiile noastre modifică „structura moleculară” a apei astfel încât dacă avem intenții bune o să se formeze cristale de gheață frumoase, iar dacă avem intenții rele, cristalele o să fie urâte. De asemenea, dacă o să căutați pe internet informații despre el (inclusiv pe saitul lui), aproape de fiecare dată o să citiți că este un „om de știință”, că a „revoluționat știința” sau, cum scrie pe un sait care vinde o carte de-a sa:
„«Mesajele ascunse din apă» prezintă munca revoluţionară a omului de ştiinţă de renume internaţional, Masaru Emoto, care a demonstrat ştiinţific că apa are puterea de a reflecta gândurile, cuvintele, rugăciunile, sentimentele şi muzica.”1
Așadar, afirmații mărețe!
Așa că am fost curios să caut detalii despre el, pentru că dacă într-adevăr a demonstrat ceea ce susține (sau ce susțin alții despre el) ar fi ceva extraordinar. Iar afirmațiile mărețe trebuie să aibă în spate dovezi solide. Să vedem.
2. Ce experimente a făcut?
Din păcate, chiar dacă susține că este un om de știință și a „demonstrat” efectele intenției asupra apei, nu am reușit să găsesc pe saitul său o listă cu experimentele pe care le-a făcut. Am găsit doar o ilustrare a pașilor pe care îi face pentru a obține acele fotografii cu cristale de gheață: se pun câte 0,5 ml de apă în 50 de plăci Petri; se pun plăcile în congelator la -25°C pentru 3 ore; pe urmă se scot pentru observare într-o încăpere cu temperatura de -5°C. Și am mai dat și peste multe lucruri de vânzare.
În continuare o să prezint experimentele pe care le-am găsit eu. Dacă mai știți și altele făcute de Masaru Emoto, aș fi interesat.
2.1.Experimentele cu apa
Am găsit trei experimente făcute de Masaru Emoto et al., legate de cristalele de gheață, deși pe primul nu-l pot numi experiment. Dar înainte de asta, să clarificăm niște lucruri legate de apă.
Există multe stări în care apa poate îngheța. În imaginea de mai jos sunt prezentate toate cele cunoscute până acum. Ne interesează doar cele de la presiune normală (1 bar) și între -25°C și -5°C (pentru că în aceste condiții a făcut Emoto pozele). Din fericire avem doar un tip de gheață, cea numită Ih (h vine de la forma hexagonală pe care o au cristalele). Alte stări au cristale de alte forme (ex.: Ic conține cristale de formă cubică). Dacă vreți mai multe informații despre cum se formează cristalele de gheață, puteți citi, de exemplu, aici.
(Sursă: Wikimedia Commons)
Aș vrea să menționez și fenomenul de suprafuziune (supercooling) care apare când un lichid este răcit sub limita de solidificare, fără să se solidifice. În cazul apei, se poate afla la temperaturi negative fără să înghețe. Asta se întâmplă când apa este foarte pură. Puteți vedea aici o demonstrație, în care este folosită apă Fiji care, întâmplător este folosită și în experimentele lui Emoto, care insistă că apa trebuie să fie cât mai pură pentru a se forma cristale de gheață. Dar formarea cristalelor pleacă de la „nuclee” de impurități.
De asemenea, este promovată ideea că intențiile modifică „structura moleculară a apei”, ceea ce e greșit. În imaginea de mai sus nu este o „moleculă” de apă, ci un cristal, adică mai multe molecule ținute împreună de legături de hidrogen. Moleculele de apă sunt tot H2O, indiferent cum arată cristalul.
Masaru Emoto: Healing with Water (2004).2
Este un eseu de fotografii! Puteți vedea aici una dintre pagini, iar restul costă. Masaru Emoto a făcut multe poze, le-a ales pe cele mai frumoase și le-a publicat. Asta nu demonstrează nimic (decât eventual că nu știe ce înseamnă o lucrare științifică). E rușinos. Acest eseu de fotografii n-ar trebui să fie niciodată citat ca dovadă. Dacă vreți o comparație, e ca și când ar fi dat cu banul de 100 de ori, ar fi făcut poze și apoi ar fi ales doar fotografii în care ar fi fost monede cu stema în sus, le-ar fi publicat și ar fi susținut că are o metodă de a face monedele să cadă cu stema în sus. Poate că are o metodă, dar modul în care a ales să o demonstreze este complet inutil și irelevant. N-o să mai insist cu eseul de fotografii pentru că deja i-am dat mult prea multă importanță.
Dean Radin, Masaru Emoto et al.: Double-Blind Test of the Effects of Distant Intention on Water Crystal Formation (2006).3
Un experiment pilot făcut împreună cu Dean Radin (un parapsiholog), publicat într-un periodic numit Explore: The Journal of Science and Healing, la care e redactor-șef… ghici cine? – Dean Radin. Cu alte cuvinte, și-a publicat propriul studiu și astfel a evitat verificarea de către un comitet de referenți, proces cunoscut în domeniul științific sub numele de peer-review. De ce e important acest peer-review? Păi, dacă scrii o lucrare științifică și nu te verifică nimeni, e posibil să ai greșeli (ca să nu mai zic de situațiile în care „greșelile” sunt intenționate), însă dacă știi că o să te verifice specialiști în domeniu o să fii mult mai atent.
În ce a constat experimentul: Unul dintre autori a mers la un magazin și a cumpărat cea mai pură apă pe care a găsit-o (marca Fiji), mai exact patru sticle, le-a pus câte o etichetă la întâmplare (de la A la D) și a ales sticlele A și B pentru a fi „tratate”, iar C și D au folosit pentru control. Apoi a dus sticlele A și B într-o încăpere izolată electromagnetic, iar pe C și D le-a pus într-o altă cameră (unde era aproximativ aceeași temperatură). O poză cu sticlele A și B a fost trimisă în Japonia, lui Masaru Emoto. De asemenea, locația aproximativă a sticlelor a fost indicată prin Google Earth. Apoi, Masaru Emoto a adunat 2000 de persoane în Tokio și le-a pus să transmită intenții bune către apa din sticle timp de 5 minute, cu voce tare. Pe urmă toate cele patru sticle au fost trimise în Japonia, unde au fost urmați pașii tipici de înghețare și fotografiere (i-am descris mai sus; sau aici). Fotograful a încercat să obțină cât mai multe poze cu cristale. A obținut 40, în felul următor: 12 din sticla A, 12 din B, 7 din C și 9 din D. Apoi un grup de 100 de voluntari a notat pe internet frumusețea cristalelor, pe o scară de la 0 (urât) la 6 (foarte frumos). Rezultatele au fost următoarele: cristalele din apa „tratată” au primit note un pic mai bune (în medie aproape 3) decât cele de control (în medie aproape 2).
Rezultatele ar fi promițătoare dacă ar fi fost niște condiții mai stricte. În primul rând, numărul de eșantioane este prea mic pentru a scoate din calcul întâmplarea. În al doilea rând, pozele au fost făcute într-o ordine stabilită (întâi apa tratată, apoi cea de control, chiar dacă fotograful n-aș știut asta), nu întâmplător (cum ar fi trebuit pentru a elimina erori subconștiente). În al treilea rând, numărul de eșantioane „tratate” (24) a fost mai mare decât numărul eșantioanelor de control (16). Dar cea mai importantă critică e că au fost prea puține eșantioane. Acest lucru este de înțeles dacă luăm în considerare că studiul a fost unul pilot și că a fost urmat de unul mai bine realizat, adică următorul:
Dean Radin, Masaru Emoto et al.: Effects of Distant Intention on Water Crystal Formation, A Triple-Blind Replication (2008).4
Este un studiu făcut pentru a verifica mai bine rezultatele studiului anterior. Cum ziceam, studiul anterior a fost doar unul pilot și, prin urmare, nu e suficient de bine realizat, lucru acceptat și de către autori, motiv pentru care au făcut unul mai bun. Acesta a fost publicat în periodicul Journal of Scientific Exploration, un jurnal care publică aproape orice.
În ce a constat experimentul: în mare parte a fost ca studiul pilot, dar cu niște îmbunătățiri. De data asta au fost două categorii de control; două sticle au fost plasate în cameră cu cele „tratate”, iar două în altă cameră. De asemenea, acum au fost trei grupuri care au transmis intenții bune apei (1000 de persoane din Tokio, 450 din Nürnberg și 500 din München). Au fost folosite 50 de eșantioane din fiecare sticlă (de data asta au fost 6 sticle), iar eșantioanele au fost distribuite la întâmplare în congelator și toate cele 300 de fotografii au fost folosite. Evaluarea lor a fost făcută după două criterii (frumusețe și interes), pe o scară de la 0 la 6. Fiecare participant din cei 2679 a notat 50 din cele 300 de poze, alese întâmplător. În plus, a mai fost făcută și o evaluare a contrastului, folosind Matlab.
Rezultatele: în medie, nota pentru frumusețe a fost de 1,77, adică foarte mică. Dacă 0 înseamnă „deloc frumos”, iar 6 „foarte frumos”, scorul obținut e undeva pe la „cam urât”. Dar ce note au avut cristalele „tratate” comparativ cu cele de control? În studiu avem următorul grafic:
Explicații: Coloanele negre prezintă rezultatele (nota medie) pentru frumusețea tuturor cristalelor. Coloanele gri prezintă rezultatele pentru frumusețea cristalelor, ignorându-le pe cele ce au luat note sub 1. Coloanele gri sunt un truc pentru a face datele să indice ceea ce vor autorii, și chiar și așa diferența e nesemnificativă. Coloanele din stânga reprezintă grupul de control ținut într-o cameră diferită, cele din mijloc reprezintă cristalele provenite din apa „tratată”, iar cele din dreapta sunt din celălalt grup de control.
Așadar, observăm că, în medie, cristalele netratate din stânga au fost considerate un pic mai frumoase decât cele tratate (1,9 vs. 1,8). Chiar și dacă luăm în calcul propunerea făcută de autori (să excludem unele cristale), diferența este nesemnificativă. Cu alte cuvinte, acest studiu, făcut de Masaru Emoto și colaboratorii lui, arată că nu există niciun efect.
2.2.Experimentul cu orezul
Căutând pe internet, am văzut că multă lume vorbește despre un așa-zis eperiment cu orezul. O descriere scurtă găsiți în videoclipul următor:
(În caz că a dispărut: se iau trei vase, se pune orez în toate, apoi apă; în următoarea perioadă de câteva săptămâni primului vas i se mulțumește (ありがとう, arigatō), celuilalt i se spune că-i prost (ばかやろう, bakayarō), iar cel de-al treilea este ignorat; în final, în vasele 2 și 3 orezul se strică, iar în primul rămâne bun)
Acum, deși pare interesant (ar fi fain să fie adevărat), nu strică un pic de îndoială. Am văzut cazul experimentelor anterioare: dacă alegem ce fotografii ne plac, putem să ajungem să credem că într-adevăr există un efect, însă dacă facem verificări bine controlate (cum a făcut și Emoto), efectul dispare. La fel ar trebui să procedăm și cu ipoteza că orezul nu se strică dacă îi spunem lucruri frumoase sau îi lipim pe vas cuvântul „mulțumesc”. O sugestie ar fi următoarea: să se facă un experiment în care multe vase cu orez (50, 100, poate mai multe) să aibă lipite pe ele câte un cuvânt (ori „mulțumesc”, ori „ești prost”, ori nimic), dar etichetele să nu fie vizibile decât când se sfârșește experimentul, să fie lăsate o vreme (stabilită de la început) în aceleași condiții de temperatură, lumină, umezeală (asta-i foarte important!), iar după ce trece această perioadă, să fie evaluate și doar după ce evaluările au fost notate pentru toate vasele, să se dezlipească etichetele pentru a vedea care din ce categorie face parte. Astfel am putea fi mai siguri că nu ne auto-amăgim. Dacă încercăm doar cu două sau trei vase, avem șanse de 50% (respectiv 33%) să obținem un rezultat pozitiv chiar dacă nu există niciun efect al cuvintelor asupra orezului. Dacă 10 oameni încearcă experimentul ăsta acasă, 5 dintre ei o să creadă că funcționează și o să posteze pe YouTube sau pe bloguri. Iar acei 5 o să fie sinceri și o să fie convinși că Masaru Emoto are dreptate. Acestea sunt rezultatele pe care ar trebui să le așteptăm dacă nu există niciun efect.
N-am reușit să găsesc niciun experiment (riguros) în legătură cu orezul. Am găsit încercări cu două sau trei vase, majoritatea încercate de curioși acasă, filmate și puse pe YouTube. Unii au găsit diferențe, alții nu. Unii au deschis în mod repetat cutiile, alții le-au ținut în locuri diferite etc. Condițiile în care au fost făcute aceste încercări nu sunt potrivite. Vă recomand următorul experiment: Partea 1, Partea 2, care arată adevărata cauză din care se strică orezul: bacteriile. Atunci când borcanele sunt sterilizate și izolate, orezul nu se strică, indiferent de cuvintele pe care le spunem sau le lipim de ele. Când nu sunt sterilizate, unele se strică mai mult, altele mai puțin, chiar și fără cuvinte pozitive sau negative.
Nu mai știu alte presupuse experimente pe care le-ar fi făcut Masaru Emoto. Există variații, în care apa înainte de a fi înghețată și fotografiată este expusă la muzică (iar Emoto zice că muzica clasică produce cristale frumoase, iar muzica heavy metal produce cristale urâte), sau sursa apei diferă (apă „poluată” din Tokio vs. apă pură de la un izvor) și altele. Având în vedere experimentele nereușite făcute chiar de el și ținând cont de felul în care alege fotografiile pe care le publică în cărțile sale, concluzia logică este că afirmațiile sale sunt cel mai probabil false.
Trebuie să repet: Masaru Emoto face zeci sau sute de poze și din ele le alege doar pe cele mai frumoase și le publică. Dacă ar susține că e artă, n-ar fi nicio problemă, însă el susține că e știință. În acest caz, nu pot decât să-l bănuiesc de înșelătorie. Și, în plus, mai și vinde apă la suprapreț, profitând de renumele de om de știință.
3. Emoto și cunoașterea
După ce ați citit despre experimente probabil că unii o să spuneți: „Bine, dar ce contează experimentele, când uite ce imagine frumoase găsim în apa dintr-un izvor curat!”. În acest caz rolul meu se îngreunează, așa că o să încerc să clarific unde apar problemele. Cea mai imprtantă mi se pare faptul că Masaru Emoto este numit „om de știință” care a „demonstrat științific”.
Masaru Emoto NU este om de ştiinţă
Căutând articole şi păreri în limba română despre el am găsit aproape invariabil afirmaţia că a demonstrat diverse efecte miraculoase. Unele dintre texte (prezente pe diverse bloguri) păreau foarte asemănătoare, iar altele erau doar traduceri de pe saiturile lui, dar exprimate într-un stil personal. Mă întristează să văd că o grămadă de oameni preiau texte (uneori destul de lungi) și nu le verifică. Așa se răspândesc bârfele și așa se răspândesc și miturile. Iar după ce un mit devine atât de răspândit încât îl găsești peste tot, e greu să mai renunți la el.
În ce privește educația, conform propiului sait, Emoto a absolvit Universitatea Municipală din Yokohama, specializându-se în Relații Internaționale. Apoi și-a luat doctoratul în medicină alternativă de la Open International University, care bănuiesc că e cea din Calcutta, deși o căutare pe Google îmi returnează mai multe astfel de universități. Nu pare o universitate prea credibilă, iar faptul că o persoană are diplomă de doctor (Ph.D) nu înseamnă neapărat că a primit-o pe merit. În România avem câteva exemple neonorabile (universități neacreditate, lucrări plagiate etc.), iar acest fenomen nu este specific doar țării noastre (de exemplu, realizatorul unei emisiuni din Australia a obținut diplomă de medic pentru câinele său, în 7 zile). Iar o simplă diplomă care nu este urmată de cercetare ulterioară (și articole publicate) nu înseamnă prea multe. Masaru Emoto a publicat doar două studii și un eseu de fotografii, în schimb a scris multe cărți. Așa că l-am putea numi scriitor sau artist, dar nu om de știință. Iar despre partea cu „a demonstrat”, cred că e destul de clar din ce am scris mai sus despre experimentele sale că nu a demonstrat ceea ce predică, ba chiar am putea zice că a demonstrat că greșește.
Pentru comparație cred că ar fi util să îl dau ca exemplu pe Roy Baumeister. Pe saitul său are listate nu doar cărțile, ci și o mulțime de articole științifice. Și el este un om care a susținut ceva care inițial era greu de crezut: puterea voinței este influențată de cantitatea de glucoză din sânge.5 Ca să demonstreze asta a făcut experimente bine controlate, le-a publicat, a așteptat critici și le-a infirmat prin alte experimente. Iar dacă în viitor o să apară dovezi puternice că a greșit, o să renunțe la idee pentru că el nu vinde nimic (în afară de cărți). Emoto este opusul său.
De ce sunt importante experimentele?
Pentru că este foarte ușor să facem greșeli, iar un experiment riguros urmărește să reducă aceste greșeli. Pentru că nu înțelegem întâmplarea și statistica. Atunci când punem orez în două vase și după o vreme observăm că într-un vas orezul s-a stricat mai tare decât în celălalt, suntem tentați să credem că am descoperit un nou efect, uitând că de fapt sunt șanse destul de mari să se întâmple asta. Atunci când facem multe fotografii cu cristale de gheață, alegem doar câteva (bune) și le publicăm, cădem pradă confirmării prejudecăților noastre. Pentru a evita asta, trebuie să ne uităm la toate, să le analizăm și să aflăm dacă sunt așa cum ne așteptam.
În fine, dacă ideile lui Emoto ar funcționa, ar accepta provocarea de a câștiga 1.000.000$ demonstrându-le. Fundația James Randi oferă această sumă oricui poate arăta un efect paranormal, în condiții riguroase (stabilite de comun acord, astfel încât dacă într-adevăr există un efect să poată fi demonstrat, iar dacă nu există să nu pară că este). Aștept ca Emoto să câștige banii și, dacă n-are ce face cu ei, să-i doneze. Până atunci rămân doar mituri.
4. Concluzii
Am plecat de la reputația pe care o are Masaru Emoto, am citit că a făcut experimente și că a demonstrat diverse lucruri și am fost curios să aflu mai multe. Nu m-am mulțumit să citesc aceleași texte copiate dintr-o parte-n alta și am încercat să aflu în ce au constat experimentele sale. Citindu-le, am aflat că nu sunt nicidecum la nivelul la care m-aș fi așteptat din recomandările mult prea entuziaste. Am observat că experimentele lipsesc și că în realitate sunt doar două, dintre care unul este pilot (adică un fel de ciornă pentru a vedea dacă are rost să fie făcut unul mai serios), iar celălalt arată că nu există niciun efect semnificativ al gândurilor asupra cristalelor de apă. Și trebuie să ținem cont că e făcut de Emoto însuși.
Prin urmare, vă rog nu-l mai numiți pe Masaru Emoto om de știință și nu mai spuneți că a demonstrat una și alta. Mulțumesc.
Vezi și:
Informații interesante despre fazele apei;
Informații despre fotografierea artistică a cristalelor de apă;
Masaru Emoto’s Wonderful World of Water, articol de Harriet Hall;
O Privire Sceptică 
