În acest articol prezint modul în care pagina Vaccinuri – Citește Prospectele (parte din organizația Cunoaște Riscurile) își dezinformează cititorii prin informații distorsionate sau false și refuză să își asume vreo responsabilitate. Atunci când informațiile postate sunt puse la îndoială, trece la atacuri personale și blochează. Sper ca lucrurile pe care o să le citiți în continuare să fie argumente suficiente ca să evitați această pagină dacă vreți să fiți informați corect. Persoana care o administrează este incapabilă să facă diferența dintre realitate și imaginație și să înțeleagă cercetarea sau regulile de bun simț care spun că atunci când faci acuzații (mai ales grave) ar trebui să le poți susține cu dovezi și argumente. Iar aceste comportamente propagandistice sunt comune multor pagini antivaccin (tuturor celor pe care le-am întâlnit eu). Aveți grijă de unde vă informați!
În Timișoara în fiecare primăvară și toamnă are loc EzotericFest, un festival dedicat ezoterismului. Din când în când mai trec pe-acolo pentru că îmi place să fiu expus la păreri opuse față de ale mele. Acum 5 ani am scris despre cum a fost atunci, iar de atunci am mai fost la câteva ediții. Anul ăsta m-am gândit să scriu din nou despre cum a fost. Aș fi scris luni, dar mi s-a stricat tastatura – rog cu ocazia asta pe cel care m-a atacat energetic să înceteze. Programul de la ediția la care tocmai am fost îl găsiți aici. Eu am fost sâmbătă și duminică și am stat la câteva prezentări.
M-au interesat mai puțin standurile pentru că deja sunt obișnuit cu ele, dar o să încep înșiruind câteva lucruri pe care le-am văzut pe-acolo: secretele din Himalaya (vindeau sare și alte produse), Argila Albastră, puterea orgonilor, Q-Link (aparat pentru întărirea câmpului energetic al organismului și protecția de radiații), biorezonanță, tarot, astrologie, astrologie energetică, citirea aurei, medicină tradițională chinezească, meditație heartfulness, vindecare holistică Qi Gong Tao Yin, Brahma Kumaris, Rainbow Force One, Angel Therapy, quantum analizator de rezonanță magnetică (da, numele e un sfert în engleză și restul în română), săpunuri și mâncăruri naturale, bio, vegetariene, mai multe tipuri de masaj etc. Erau și cărți, de la edituri precum Divin.ro, dar nu numai. Am văzut rafturi întregi doar cu cărți despre ThetaHealing sau Quantum Touch, era un colț populat cu Arsenie Boca și altul cu cărți de-ale lui Campbell (cel cu Studiul China) și în general cărți de self-help. Era și o zonă cu multă miere și în ambele zile a fost scăpat cel puțin un borcan pe jos. Organizatorul era cam nervos că ăia cu mierea iar au făcut podeaua lipicioasă.
Am primit și niște pliante, dintre care vă arăt trei. Să începem cu … calului:
Puterea calului, care conține extract din puterea ursului, gheara dracului și nămol. Aparent e bună pentru orice durere. Mai rar produse atât de miraculoase. Înainte să începeți să vă ungeți, să vă spun ce-am auzit la prezentări.
Mișcarea anti-vaccin, apărută mai demult în Statele Unite a ajuns și pe la noi și a început să capete tot mai multă popularitate. În Statele Unite e promovată de vedete Playboy (Jenny McCarthy), iar la noi de vedete TV (Olivia Steer). Pe lângă vedete, o să găsiți tot felul de bloguri care explică de ce vaccinurile sunt rele. Unul dintre cele mai populare în limba română este Piersicuța, blog de care am auzit de la comunitatea sceptică, dar n-am fost niciodată curios să intru să văd ce scrie pe-acolo. Până acum câteva săptămâni.
Ce am citit acolo m-a uimit și m-a întristat. Sunt atâtea informații false și sunt ambalate să pară științifice și rezonabile încât ar convinge pe oricine care nu e interesat în mod special de știință. Și din păcate a convins multe mămici să nu își vaccineze copiii. Până acum n-am fost interesat deloc de mișcarea anti-vaccin –m-am mulțumit cu miturile din psihologie–, dar cum văd că nu există niciun articol pe internet care să explice de ce Piersicuța bate câmpii, o să încerc să fac eu asta.
[RETRAS: Acest articol conține mai multe greșeli și ar trebui rescris. Continui să consider că nu există dovezi suficiente că apa ar avea memorie, dar pentru a explica acest lucru ar trebui să prezint diferit argumentele. Pentru moment îl marchez ca retras.]
1. Despre cine vorbesc?
Masaru Emoto (江本 勝; 江(e) = golf; 本(moto) = carte, origine; 勝(masaru) = a depăși, a excela) este un autor japonez care a devenit cunoscut pentru afirmațiile sale despre influența gândurilor, a intențiilor sau a cuvintelor asupra apei. Dacă nu știți cum arată, îl aveți în poză; iar ceea ce apare pe fundal sunt cristale de gheață, imagine care a devenit într-o anumită măsură asociată cu el. Emoto a devenit mai cunoscut prin 2004, când a apărut în documentarul What the Bleep Do We Know!? (Ce naiba știm noi, de fapt!?), deși prima carte a publicat-o în 1999 (Mesajele ascunse din apă). În 2011 a venit și în România (dacă aveți 4 ore libere, prezentarea sa este pe YouTube).
Emoto susține că intențiile noastre modifică „structura moleculară” a apei astfel încât dacă avem intenții bune o să se formeze cristale de gheață frumoase, iar dacă avem intenții rele, cristalele o să fie urâte. De asemenea, dacă o să căutați pe internet informații despre el (inclusiv pe saitul lui), aproape de fiecare dată o să citiți că este un „om de știință”, că a „revoluționat știința” sau, cum scrie pe un sait care vinde o carte de-a sa:
„«Mesajele ascunse din apă» prezintă munca revoluţionară a omului de ştiinţă de renume internaţional, Masaru Emoto, care a demonstrat ştiinţific că apa are puterea de a reflecta gândurile, cuvintele, rugăciunile, sentimentele şi muzica.”1
Așadar, afirmații mărețe!
Așa că am fost curios să caut detalii despre el, pentru că dacă într-adevăr a demonstrat ceea ce susține (sau ce susțin alții despre el) ar fi ceva extraordinar. Iar afirmațiile mărețe trebuie să aibă în spate dovezi solide. Să vedem.
2. Ce experimente a făcut?
Din păcate, chiar dacă susține că este un om de știință și a „demonstrat” efectele intenției asupra apei, nu am reușit să găsesc pe saitul său o listă cu experimentele pe care le-a făcut. Am găsit doar o ilustrare a pașilor pe care îi face pentru a obține acele fotografii cu cristale de gheață: se pun câte 0,5 ml de apă în 50 de plăci Petri; se pun plăcile în congelator la -25°C pentru 3 ore; pe urmă se scot pentru observare într-o încăpere cu temperatura de -5°C. Și am mai dat și peste multe lucruri de vânzare.
În continuare o să prezint experimentele pe care le-am găsit eu. Dacă mai știți și altele făcute de Masaru Emoto, aș fi interesat.
2.1.Experimentele cu apa
Am găsit trei experimente făcute de Masaru Emoto et al., legate de cristalele de gheață, deși pe primul nu-l pot numi experiment. Dar înainte de asta, să clarificăm niște lucruri legate de apă.
Există multe stări în care apa poate îngheța. În imaginea de mai jos sunt prezentate toate cele cunoscute până acum. Ne interesează doar cele de la presiune normală (1 bar) și între -25°C și -5°C (pentru că în aceste condiții a făcut Emoto pozele). Din fericire avem doar un tip de gheață, cea numită Ih (h vine de la forma hexagonală pe care o au cristalele). Alte stări au cristale de alte forme (ex.: Ic conține cristale de formă cubică). Dacă vreți mai multe informații despre cum se formează cristalele de gheață, puteți citi, de exemplu, aici.
Aș vrea să menționez și fenomenul de suprafuziune (supercooling) care apare când un lichid este răcit sub limita de solidificare, fără să se solidifice. În cazul apei, se poate afla la temperaturi negative fără să înghețe. Asta se întâmplă când apa este foarte pură. Puteți vedea aici o demonstrație, în care este folosită apă Fiji care, întâmplător este folosită și în experimentele lui Emoto, care insistă că apa trebuie să fie cât mai pură pentru a se forma cristale de gheață. Dar formarea cristalelor pleacă de la „nuclee” de impurități.
De asemenea, este promovată ideea că intențiile modifică „structura moleculară a apei”, ceea ce e greșit. În imaginea de mai sus nu este o „moleculă” de apă, ci un cristal, adică mai multe molecule ținute împreună de legături de hidrogen. Moleculele de apă sunt tot H2O, indiferent cum arată cristalul.
Masaru Emoto: Healing with Water (2004).2
Este un eseu de fotografii! Puteți vedea aici una dintre pagini, iar restul costă. Masaru Emoto a făcut multe poze, le-a ales pe cele mai frumoase și le-a publicat. Asta nu demonstrează nimic (decât eventual că nu știe ce înseamnă o lucrare științifică). E rușinos. Acest eseu de fotografii n-ar trebui să fie niciodată citat ca dovadă. Dacă vreți o comparație, e ca și când ar fi dat cu banul de 100 de ori, ar fi făcut poze și apoi ar fi ales doar fotografii în care ar fi fost monede cu stema în sus, le-ar fi publicat și ar fi susținut că are o metodă de a face monedele să cadă cu stema în sus. Poate că are o metodă, dar modul în care a ales să o demonstreze este complet inutil și irelevant. N-o să mai insist cu eseul de fotografii pentru că deja i-am dat mult prea multă importanță.
Dean Radin, Masaru Emoto et al.: Double-Blind Test of the Effects of Distant Intention on Water Crystal Formation (2006).3
Un experiment pilot făcut împreună cu Dean Radin (un parapsiholog), publicat într-un periodic numit Explore: The Journal of Science and Healing, la care e redactor-șef… ghici cine? – Dean Radin. Cu alte cuvinte, și-a publicat propriul studiu și astfel a evitat verificarea de către un comitet de referenți, proces cunoscut în domeniul științific sub numele de peer-review. De ce e important acest peer-review? Păi, dacă scrii o lucrare științifică și nu te verifică nimeni, e posibil să ai greșeli (ca să nu mai zic de situațiile în care „greșelile” sunt intenționate), însă dacă știi că o să te verifice specialiști în domeniu o să fii mult mai atent.
În ce a constat experimentul: Unul dintre autori a mers la un magazin și a cumpărat cea mai pură apă pe care a găsit-o (marca Fiji), mai exact patru sticle, le-a pus câte o etichetă la întâmplare (de la A la D) și a ales sticlele A și B pentru a fi „tratate”, iar C și D au folosit pentru control. Apoi a dus sticlele A și B într-o încăpere izolată electromagnetic, iar pe C și D le-a pus într-o altă cameră (unde era aproximativ aceeași temperatură). O poză cu sticlele A și B a fost trimisă în Japonia, lui Masaru Emoto. De asemenea, locația aproximativă a sticlelor a fost indicată prin Google Earth. Apoi, Masaru Emoto a adunat 2000 de persoane în Tokio și le-a pus să transmită intenții bune către apa din sticle timp de 5 minute, cu voce tare. Pe urmă toate cele patru sticle au fost trimise în Japonia, unde au fost urmați pașii tipici de înghețare și fotografiere (i-am descris mai sus; sau aici). Fotograful a încercat să obțină cât mai multe poze cu cristale. A obținut 40, în felul următor: 12 din sticla A, 12 din B, 7 din C și 9 din D. Apoi un grup de 100 de voluntari a notat pe internet frumusețea cristalelor, pe o scară de la 0 (urât) la 6 (foarte frumos). Rezultatele au fost următoarele: cristalele din apa „tratată” au primit note un pic mai bune (în medie aproape 3) decât cele de control (în medie aproape 2).
Rezultatele ar fi promițătoare dacă ar fi fost niște condiții mai stricte. În primul rând, numărul de eșantioane este prea mic pentru a scoate din calcul întâmplarea. În al doilea rând, pozele au fost făcute într-o ordine stabilită (întâi apa tratată, apoi cea de control, chiar dacă fotograful n-aș știut asta), nu întâmplător (cum ar fi trebuit pentru a elimina erori subconștiente). În al treilea rând, numărul de eșantioane „tratate” (24) a fost mai mare decât numărul eșantioanelor de control (16). Dar cea mai importantă critică e că au fost prea puține eșantioane. Acest lucru este de înțeles dacă luăm în considerare că studiul a fost unul pilot și că a fost urmat de unul mai bine realizat, adică următorul:
Dean Radin, Masaru Emoto et al.: Effects of Distant Intention on Water Crystal Formation, A Triple-Blind Replication(2008).4
Este un studiu făcut pentru a verifica mai bine rezultatele studiului anterior. Cum ziceam, studiul anterior a fost doar unul pilot și, prin urmare, nu e suficient de bine realizat, lucru acceptat și de către autori, motiv pentru care au făcut unul mai bun. Acesta a fost publicat în periodicul Journal of Scientific Exploration, un jurnal care publică aproape orice.
În ce a constat experimentul: în mare parte a fost ca studiul pilot, dar cu niște îmbunătățiri. De data asta au fost două categorii de control; două sticle au fost plasate în cameră cu cele „tratate”, iar două în altă cameră. De asemenea, acum au fost trei grupuri care au transmis intenții bune apei (1000 de persoane din Tokio, 450 din Nürnberg și 500 din München). Au fost folosite 50 de eșantioane din fiecare sticlă (de data asta au fost 6 sticle), iar eșantioanele au fost distribuite la întâmplare în congelator și toate cele 300 de fotografii au fost folosite. Evaluarea lor a fost făcută după două criterii (frumusețe și interes), pe o scară de la 0 la 6. Fiecare participant din cei 2679 a notat 50 din cele 300 de poze, alese întâmplător. În plus, a mai fost făcută și o evaluare a contrastului, folosind Matlab.
Rezultatele: în medie, nota pentru frumusețe a fost de 1,77, adică foarte mică. Dacă 0 înseamnă „deloc frumos”, iar 6 „foarte frumos”, scorul obținut e undeva pe la „cam urât”. Dar ce note au avut cristalele „tratate” comparativ cu cele de control? În studiu avem următorul grafic:
Explicații: Coloanele negre prezintă rezultatele (nota medie) pentru frumusețea tuturor cristalelor. Coloanele gri prezintă rezultatele pentru frumusețea cristalelor, ignorându-le pe cele ce au luat note sub 1. Coloanele gri sunt un truc pentru a face datele să indice ceea ce vor autorii, și chiar și așa diferența e nesemnificativă. Coloanele din stânga reprezintă grupul de control ținut într-o cameră diferită, cele din mijloc reprezintă cristalele provenite din apa „tratată”, iar cele din dreapta sunt din celălalt grup de control.
Așadar, observăm că, în medie, cristalele netratate din stânga au fost considerate un pic mai frumoase decât cele tratate (1,9 vs. 1,8). Chiar și dacă luăm în calcul propunerea făcută de autori (să excludem unele cristale), diferența este nesemnificativă. Cu alte cuvinte, acest studiu, făcut de Masaru Emoto și colaboratorii lui, arată că nu există niciun efect.
2.2.Experimentul cu orezul
Căutând pe internet, am văzut că multă lume vorbește despre un așa-zis eperiment cu orezul. O descriere scurtă găsiți în videoclipul următor:
(În caz că a dispărut: se iau trei vase, se pune orez în toate, apoi apă; în următoarea perioadă de câteva săptămâni primului vas i se mulțumește (ありがとう, arigatō), celuilalt i se spune că-i prost (ばかやろう, bakayarō), iar cel de-al treilea este ignorat; în final, în vasele 2 și 3 orezul se strică, iar în primul rămâne bun)
Acum, deși pare interesant (ar fi fain să fie adevărat), nu strică un pic de îndoială. Am văzut cazul experimentelor anterioare: dacă alegem ce fotografii ne plac, putem să ajungem să credem că într-adevăr există un efect, însă dacă facem verificări bine controlate (cum a făcut și Emoto), efectul dispare. La fel ar trebui să procedăm și cu ipoteza că orezul nu se strică dacă îi spunem lucruri frumoase sau îi lipim pe vas cuvântul „mulțumesc”. O sugestie ar fi următoarea: să se facă un experiment în care multe vase cu orez (50, 100, poate mai multe) să aibă lipite pe ele câte un cuvânt (ori „mulțumesc”, ori „ești prost”, ori nimic), dar etichetele să nu fie vizibile decât când se sfârșește experimentul, să fie lăsate o vreme (stabilită de la început) în aceleași condiții de temperatură, lumină, umezeală (asta-i foarte important!), iar după ce trece această perioadă, să fie evaluate și doar după ce evaluările au fost notate pentru toate vasele, să se dezlipească etichetele pentru a vedea care din ce categorie face parte. Astfel am putea fi mai siguri că nu ne auto-amăgim. Dacă încercăm doar cu două sau trei vase, avem șanse de 50% (respectiv 33%) să obținem un rezultat pozitiv chiar dacă nu există niciun efect al cuvintelor asupra orezului. Dacă 10 oameni încearcă experimentul ăsta acasă, 5 dintre ei o să creadă că funcționează și o să posteze pe YouTube sau pe bloguri. Iar acei 5 o să fie sinceri și o să fie convinși că Masaru Emoto are dreptate. Acestea sunt rezultatele pe care ar trebui să le așteptăm dacă nu există niciun efect.
N-am reușit să găsesc niciun experiment (riguros) în legătură cu orezul. Am găsit încercări cu două sau trei vase, majoritatea încercate de curioși acasă, filmate și puse pe YouTube. Unii au găsit diferențe, alții nu. Unii au deschis în mod repetat cutiile, alții le-au ținut în locuri diferite etc. Condițiile în care au fost făcute aceste încercări nu sunt potrivite. Vă recomand următorul experiment: Partea 1, Partea 2, care arată adevărata cauză din care se strică orezul: bacteriile. Atunci când borcanele sunt sterilizate și izolate, orezul nu se strică, indiferent de cuvintele pe care le spunem sau le lipim de ele. Când nu sunt sterilizate, unele se strică mai mult, altele mai puțin, chiar și fără cuvinte pozitive sau negative.
Nu mai știu alte presupuse experimente pe care le-ar fi făcut Masaru Emoto. Există variații, în care apa înainte de a fi înghețată și fotografiată este expusă la muzică (iar Emoto zice că muzica clasică produce cristale frumoase, iar muzica heavy metal produce cristale urâte), sau sursa apei diferă (apă „poluată” din Tokio vs. apă pură de la un izvor) și altele. Având în vedere experimentele nereușite făcute chiar de el și ținând cont de felul în care alege fotografiile pe care le publică în cărțile sale, concluzia logică este că afirmațiile sale sunt cel mai probabil false.
Trebuie să repet: Masaru Emoto face zeci sau sute de poze și din ele le alege doar pe cele mai frumoase și le publică. Dacă ar susține că e artă, n-ar fi nicio problemă, însă el susține că e știință. În acest caz, nu pot decât să-l bănuiesc de înșelătorie. Și, în plus, mai și vinde apă la suprapreț, profitând de renumele de om de știință.
3. Emoto și cunoașterea
După ce ați citit despre experimente probabil că unii o să spuneți: „Bine, dar ce contează experimentele, când uite ce imagine frumoase găsim în apa dintr-un izvor curat!”. În acest caz rolul meu se îngreunează, așa că o să încerc să clarific unde apar problemele. Cea mai imprtantă mi se pare faptul că Masaru Emoto este numit „om de știință” care a „demonstrat științific”.
Masaru Emoto NU este om de ştiinţă
Căutând articole şi păreri în limba română despre el am găsit aproape invariabil afirmaţia că a demonstrat diverse efecte miraculoase. Unele dintre texte (prezente pe diverse bloguri) păreau foarte asemănătoare, iar altele erau doar traduceri de pe saiturile lui, dar exprimate într-un stil personal. Mă întristează să văd că o grămadă de oameni preiau texte (uneori destul de lungi) și nu le verifică. Așa se răspândesc bârfele și așa se răspândesc și miturile. Iar după ce un mit devine atât de răspândit încât îl găsești peste tot, e greu să mai renunți la el.
În ce privește educația, conform propiului sait, Emoto a absolvit Universitatea Municipală din Yokohama, specializându-se în Relații Internaționale. Apoi și-a luat doctoratul în medicină alternativă de la Open International University, care bănuiesc că e cea din Calcutta, deși o căutare pe Google îmi returnează mai multe astfel de universități. Nu pare o universitate prea credibilă, iar faptul că o persoană are diplomă de doctor (Ph.D) nu înseamnă neapărat că a primit-o pe merit. În România avem câteva exemple neonorabile (universități neacreditate, lucrări plagiate etc.), iar acest fenomen nu este specific doar țării noastre (de exemplu, realizatorul unei emisiuni din Australia a obținut diplomă de medic pentru câinele său, în 7 zile). Iar o simplă diplomă care nu este urmată de cercetare ulterioară (și articole publicate) nu înseamnă prea multe. Masaru Emoto a publicat doar două studii și un eseu de fotografii, în schimb a scris multe cărți. Așa că l-am putea numi scriitor sau artist, dar nu om de știință. Iar despre partea cu „a demonstrat”, cred că e destul de clar din ce am scris mai sus despre experimentele sale că nu a demonstrat ceea ce predică, ba chiar am putea zice că a demonstrat că greșește.
Pentru comparație cred că ar fi util să îl dau ca exemplu pe Roy Baumeister. Pe saitul său are listate nu doar cărțile, ci și o mulțime de articole științifice. Și el este un om care a susținut ceva care inițial era greu de crezut: puterea voinței este influențată de cantitatea de glucoză din sânge.5 Ca să demonstreze asta a făcut experimente bine controlate, le-a publicat, a așteptat critici și le-a infirmat prin alte experimente. Iar dacă în viitor o să apară dovezi puternice că a greșit, o să renunțe la idee pentru că el nu vinde nimic (în afară de cărți). Emoto este opusul său.
De ce sunt importante experimentele?
Pentru că este foarte ușor să facem greșeli, iar un experiment riguros urmărește să reducă aceste greșeli. Pentru că nu înțelegem întâmplarea și statistica. Atunci când punem orez în două vase și după o vreme observăm că într-un vas orezul s-a stricat mai tare decât în celălalt, suntem tentați să credem că am descoperit un nou efect, uitând că de fapt sunt șanse destul de mari să se întâmple asta. Atunci când facem multe fotografii cu cristale de gheață, alegem doar câteva (bune) și le publicăm, cădem pradă confirmării prejudecăților noastre. Pentru a evita asta, trebuie să ne uităm la toate, să le analizăm și să aflăm dacă sunt așa cum ne așteptam.
În fine, dacă ideile lui Emoto ar funcționa, ar accepta provocarea de a câștiga 1.000.000$ demonstrându-le. Fundația James Randi oferă această sumă oricui poate arăta un efect paranormal, în condiții riguroase (stabilite de comun acord, astfel încât dacă într-adevăr există un efect să poată fi demonstrat, iar dacă nu există să nu pară că este). Aștept ca Emoto să câștige banii și, dacă n-are ce face cu ei, să-i doneze. Până atunci rămân doar mituri.
4. Concluzii
Am plecat de la reputația pe care o are Masaru Emoto, am citit că a făcut experimente și că a demonstrat diverse lucruri și am fost curios să aflu mai multe. Nu m-am mulțumit să citesc aceleași texte copiate dintr-o parte-n alta și am încercat să aflu în ce au constat experimentele sale. Citindu-le, am aflat că nu sunt nicidecum la nivelul la care m-aș fi așteptat din recomandările mult prea entuziaste. Am observat că experimentele lipsesc și că în realitate sunt doar două, dintre care unul este pilot (adică un fel de ciornă pentru a vedea dacă are rost să fie făcut unul mai serios), iar celălalt arată că nu există niciun efect semnificativ al gândurilor asupra cristalelor de apă. Și trebuie să ținem cont că e făcut de Emoto însuși.
Prin urmare, vă rog nu-l mai numiți pe Masaru Emoto om de știință și nu mai spuneți că a demonstrat una și alta. Mulțumesc.
Din felul în care desenezi o persoană, un psiholog poate să afle multe lucruri despre tine.
Exemplu de persoane desenate
Ce este?
Unul dintre testele folosite de unii psihologi pentru a afla caracteristici ale personalității cuiva sau dacă are vreo problemă psihologică este așa-numitul test „desenează-o-persoană” (sau testul Omulețului, desenul omului, testul Machover etc.; în engleză: Draw-a-personTest), care a ajuns și în cultura populară (ex.: în emisiuni TV). Cea mai răspândită utilizare este ca test proiectiv.
În ce constă?
Se prezintă subiectului o foaie de hârtie, un creion și o gumă de șters și i se cere să deseneze o persoană. Între timp, examinatorul notează diverse indicii (ordinea de desenare a părților, comentarii etc.), apoi îi cere subiectului să mai deseneze o persoană, de sex opus pe o altă foaie de hârtie. Apoi, examinatorul interpretează desenele pentru a afla caracteristici de personalitate, stări emoționale, prezența unor tulburări (psihopatologie), inteligența ș.a. despre cel care a desenat.
Cum se interpretează?1
Pentru interpretare, trebuie analizate mai multe lucruri:
a). Imaginea de ansamblu
Examinatorul își formează o imagine de ansamblu încercând să răspundă la întrebări despre desen precum: este mare sau mic? Schematic sau complex? Armonios sau nearmonios? Ce exprimă postura? Este vesel sau trist? Este tânăr sau bătrân? Conține elemente bizare? Ce diferențe există între cele două persoane desenate? Ce elemente au fost scoase în evidență și ce elemente omise? Câteva exemple:
Poziția sau atitudinea persoanei desenate: siluetele în mișcare sugerează o fire dinamică, energică; siluetele înclinate sugerează nesiguranță; siluetele în profil sugerează tendințe evazive, prudență;
Diferențe mari între silueta masculină și cea feminină: dacă silueta de același sex este desenată mare, detaliat, iar cea de sex opus este schematică și mică, sugerează o atitudine narcisistă;
Accentuarea sau îngroșarea unor elemente: sugerează importanța acestora; de exemplu, accentuarea buzelor, sânilor sau părului sugerează dorințe erotice intense sau exhibiționism sexual;
Tratarea superficială a unor elemente: sugerează conflicte;
Elemente bizare (copite, cap triunghiular, organe interne): sugerează anormalitate;
b). Analiza formală
Constă în analiza trăsăturilor și a spațiului grafic. De exemplu, liniile zimțate sau ascuțite la extremități reprezintă agresivitate, liniile întrerupte reprezintă nesiguranță, iar cele abia schițate lipsă de energie. Un desen mic în partea de jos a foii reprezintă inhibare și neadaptare; în partea de sus a foii sugerează ancorare solidă în realitate sau nevoie de putere ori expansiune. Un desen făcut în partea stângă sugerează retragere în trecut, atitudine pasivă, teamă, orientare spre interior. Unul făcut în partea dreaptă sugerează orientare spre viitor sau spre exterior. Un desen mare sugerează megalomanie sau centrarea pe sine.
c). Analiza de conținut
Constă, în mare parte, în analiza părților corpului persoanei desenate. Pe scurt, elementele analizate sunt:
Capul: este principalul element de expresivitate emoțională, prin urmare are un rol foarte important în recunoașterea atitudinii și dispoziției celui care a desenat. Câteva interpretări: cap mare comparativ cu restul corpului înseamnă o supravalorizare a funcțiilor cerebrale; cap mic = complex de inteligență sau inabilitatea de a-și controla impulsurile; gură deschisă = atitudine pasivă, așteaptă să primească; gură strâmbă = depresie sau dezamăgire; dinți ascuțiți = agresivitate; ochi fără pupile = blocaj emoțional, depresie; ochi foarte mici = închidere față de lume; ochi foarte mari = paranoia; păr mare/abundent = preocupări sexuale sau agresivitate; barbă la bărbați = masculinitate; urechi mari = suspiciune, teamă de bârfe; nas mare = virilitate, dominanță; nas turtit = prezența unei traume;
Gâtul: prezența unei strangulări (guler, cravată) sugerează inhibiții afective sau control în exprimarea emoțiilor;
Trunchiul: masiv = dorință de putere, masculinitate; subțire = fragilitate, sentimente de inferioritate; sâni la femei = maturitate, sexualitate; talie scoasă în evidență = inhibare sau reprimare a impulsurilor sexuale;
Membrele: lipsa mâinilor = sentimente de neadaptare sau neîndemânare; gheare la mâini = agresivitate; mâinile desenate la spate = dorința de a ascunde ceva; picioare lungi și groase = independență; picioare subțiri = lipsă de autonomie; coapse exagerate = tendința de exprimare erotică; siluete stând pe vârfuri = ambiție;
Accesoriile: rochii decoltate sau transparente = impuls sexual; șapcă = dorința de prestigiu; bijuterii sau tatuaje prea multe = narcisism, dorința de a ieși în evidență;
Dacă doriți să aflați mai multe detalii, puteți citi articolul Testul desenul omului, de unde am preluat și unele elemente de mai sus.
Versiuni
Există mai multe versiuni ale acestui test. Pe lângă varianta prezentată mai sus există și testul „Casă-Copac-Persoană” (House-Tree-Person Test), „Desenarea kinetică a familiei” (Kinetic Family Drawing) (desenarea unei familii „făcând ceva”) sau DAP: SPED (Draw-A-Person: Screening Procedure of Emotional Disturbance).
Exemplu de desen Casă-Copac-Persoană
Citind despre aceste teste și în special despre felul în care se interpretează, am un sentiment că trebuie să funcționeze, pentru că sună bine, are sens. Unii oameni se opresc aici și nu mai verifică dacă acest tip de test funcționează. Însă, ar fi greșit să ne oprim aici. Multe lucruri sună bine, dar nu toate funcționează. Hai să vedem ce spun dovezile.
E un mit sau e real ?
Căutând mai adânc, lucrurile par să stea altfel. O să încep cu un studiu simplu (să vedem ce rezultate a avut) și apoi o să prezint rezultatele unei meta-analize. O meta-analiză e o analiză a mai multor studii pe același subiect, comparând rezultatele lor. Astfel beneficiem de rezultatele unui număr mare de studii sintetizate într-unul singur.
În 1967, doi psihologi, soții Chapman, s-au gândit să verifice cât de bine funcționează testele ce presupun desenarea unei persoane, pentru că erau la modă în acea vreme (și mai sunt și acum). Multe dintre elementele acestui tip de test par să se potrivească destul de bine cu stereotipurile pe care le au oamenii și e posibil să fie doar atât: niște stereotipuri. Pentru a testa această idee, cei doi psihologi le-au dat studenților dintr-un grup desene făcute de niște pacienți din instituții psihiatrice, împreună cu scurte descrieri ale simptomelor (ex.: „Este suspicios” sau „Îi este teamă că nu este destul de bărbat”). După ce s-au uitat pe desene, participanții au fost întrebați dacă au descoperit modele. În mod interesant, ei au găsit aceleași tipuri de modele pe care profesioniștii le-au folosit ani de zile. Au descoperit, de exemplu, că paranoicii desenează ochi atipic de mari, cei ce se tem că nu sunt destul de bărbați desenează persoane cu umerii foarte mari sau că organele sexuale mici în desene sunt indicatori ai impotenței.2
Stai un pic! Niște amatori au re-descoperit modelele pe care profesioniștii le foloseau de mai multă vreme? Asta înseamnă că modelele acelea trebuie să fie reale. E o confirmare că profesioniștii știu ce fac. Deci testul „desenează-o-persoană” funcționează?! Așa pare, dar cel mai surprinzător lucru doar acum urmează: perechile desen-descriere au fost făcute… la întâmplare! Participanții au văzut invizibilul, au descoperit niște modele false. Desenele paranoicilor nu aveau descrieri de tip „este suspicios”. Participanții au văzut ochi mari acolo unde s-au așteptat să vadă și i-au ignorat unde nu se așteptau să vadă. Asta a fost valabil pentru toate modelele pe care le-au „descoperit”. Acest experiment a discreditat testul desenării unei persoane.
Dacă încă nu sunteți convinși, citiți în continuare o sinteză a meta-analizei făcute de Scott O. Lilienfeld și alții.3 Toate studiile la care fac referire mai jos sunt documentate în meta-analiza lui Lilienfeld, așa că puteți verifica în lucrarea originală (am pus un link la referința 3).
În termeni mari, există două abordări ale testului desenării unei persoane. Una este abordarea individuală, propusă de Karen Machover și pune accent pe elemente izolate (ex.: ochi mari). Conform lui Machover, multe semne sunt asociate cu trăsături de personalitate și trăsături psihopatologice. De exemplu, cum am văzut și mai sus, ochii mari sunt asociați cu paranoia, cravata lungă cu agresivitatea sexuală, lipsa trăsăturilor faciale cu depresia, umbrele îngroșate cu impulsurile agresive și ștersăturile dese cu anxietatea. Tot Machover a zis și că persoana desenată întruchipează caracteristicile psihologice centrale ale celui ce a desenat. Cea de-a doua abordare este cea globală, propusă de Elizabeth Koppitz prin anii ’60, care a dezvoltat un sistem de 30 de indicatori pentru desenele făcute de copii. Acești indicatori sunt apoi însumați pentru a obține un scor de neadaptare.
Consistența/Certitudinea
Consistența statistică între evaluatorii testului desenării unei persoane variază în diverse studii. O consistență mare se obține dacă cei ce evaluează obțin aceleași rezultate. O consistență slabă se obține când… fiecare e cu părerea lui. Așadar, e important să existe o consistență mare la evaluarea desenelor. Unele studii au găsit consistențe de peste 0,80, altele consistențe variind între 0,45 și 0,96 (pentru „umbre = agresivitate”) sau între -0,13 și 0,60 (pentru expresii faciale). Și consistența la testare-retestare variază. Unele studii au găsit consistențe între 0,74 și 0,90, altele între 0,81 și 0,99. Rezultatele în ceea ce privește consistența au fost în general acceptabile. Consistența medie internă a unei versiuni a testului a fost 0,86 pentru scorul total. Ce înseamnă numerele astea? O consistență între 0,80 și 0,90 este considerată bună, una peste 0,90 este excelentă (1,00 este valoarea maximă). În concluzie, consistența statistică a testului „desenază-o-persoană” este foarte bună. Totuși, consistența nu spune nimic dacă nu există validitate.
Validitatea
O problemă în evaluarea validității testului este că multe dintre ipoteze sunt greu de falsificat. Ce înseamnă asta? Păi, de exemplu, puși în fața descoperirilor negative, susținători ai acestui test vin cu explicații cum ar fi că persoanele patologice, în contrast cu cele normale, pot să deseneze figuri care sunt ori prea mari ori prea mici, au linii ori prea groase, ori prea subțiri, adaugă ori prea multe ori prea puține detalii sau că îngroșarea liniilor și ștersăturile dese pot să însemne fie prezența anxietății, fie prezența eforturilor reușite împotriva anxietății (adică lipsa ei) etc. Alte explicații insistă că uneori desenul nu e modul prin care oamenii aleg să-și exprime problemele (și de aceea, când testele nu funcționează nu e nicio problemă), dar nu dau nicio explicație de ce se întâmplă asta și, mai ales, când. Prin urmare, validitatea testului este foarte scăzută din cauză că aproape price descriere este considerată „bună”. Acesta este și unul dintre motivele principale pentru care consistența este mare. Dar, cum ziceam, consistența fără validitate nu înseamnă nimic. Majoritatea covârșitoare a studiilor au găsit o validitate neglijabilă sau zero în cazul testului „desenează-o-persoană”.
Într-o evaluare a literaturii publicate din 1967 până în 1982 s-a descoperit că există susținere moderată doar pentru 2 din cei 30 de factori: trunchiurile rotunde (în opoziție cu cele pătrate) indică trăsături feminine de personalitate, iar desenele colorate sunt un semn de anxietate. În schimb, nu s-a găsit nicio legătură între urechile mari și paranoia, desenarea organelor interne și schizofrenie, accesorii cum ar fi cuțite sau pistoale și delincvență, scoaterea în evidență a părului și impulsuri sexuale ș.a. De asemenea, nu s-a găsit nicio corelație semnificativă între mărimea, înălțimea sau greutatea desenatorului și cele ale figurii desenate.
Într-un studiu făcut de Joiner, Schmidt și Barnett, rezultatele legate de mărime, nivel al detaliilor și grosimea liniilor au fost negative. Deși consistența evaluatorilor a fost mare (între 0,91 și 0,95) (adică toți au ajuns la aceleași rezultate, nu s-au contrazis), niciunele dintre rezultate nu s-au potrivit cu felul în care erau în realitate persoanele care au desenat (au fost evaluate semne ale depresiei și ale anxietății la pacienți patologici). De exemplu, mărimea figurii se crede că este invers asociată cu depresia (adică figură mică = depresie mare), dar studiile au arătat că între ceea ce evaluatorii au dedus din desene și cum erau, de fapt, cei care le-au desenat corelația este nesemnificativă). La fel, și nivelul de detaliu ar trebui să coreleze invers cu anxietatea (adică anxietate mare = detalii puține), dar și în acest caz legătura a fost nesemnificativă. Alt studiu, făcut de Dudley et al. a găsit că persoanele deprimate, de fapt, e mai puțin probabil să deseneze fețe din profil (contrar a ceea ce se crede), iar Cvetkovic a găsit că schizofrenicii e mai puțin probabil să deseneze capete fără corp (din nou, contrar credințelor).
Ca răspuns la descoperirile ce sugerau că testul desenării unei persoane este invalid, susținătorii lui au zis că, de fapt, în practică nu se pune accent pe semne individuale. Afirmația asta e doar o scuză, pentru că în 1995 doi psihologi, Smith și Dumont, au făcut un experiment în care au participat 36 de psihologi clinicieni ce foloseau testul desenării unei persoane (dar și alte tehnici proiective) și au înregistrat comentariile acestora în timp ce interpretau desenele. Din 22 de clinicieni, 20 au tras concluziile bazându-se pe semne specifice. De exemplu, comentariile unui clinician: „Ochii săi sunt bizari și supra-accentuați. Cred că are probleme cu bărbații, cu o suspiciune paranoică”.
Totuși, există indicii că o abordare globală poate obține validitate modestă în detectarea psihopatologiei (a se reține: modestă). De exemplu calitatea slabă a desenului poate indica o problemă. Într-un studiu de Tharinger și Stark au fost evaluați 52 de copii care aveau ori tulburare emoțională, ori tulburare de anxietate, ori nimic. O analiză a semnelor individuale n-a dat niciun rezultat semnificativ, dar o analiză globală a reușit distingerea copiilor normali de cei cu o tulburare. Însă analiza globală nu s-a bazat pe tehnicile proiective din testul desenării unei persoane, ci pe indicatori generali ai psihopatologiei (ex.: lipsa bunăstării emoționale sau inumanitatea figurii desenate). În schimb, studii făcute de Naglieri și Pfeiffer, în care au încercat să diferențieze între 54 de copii și adolescenți cu tulburare de comportament și 54 fără, au descoperit că scorul celui de-al doilea grup a fost mai mare decât al primului, adică cei din al doilea grup au fost identificați greșit ca având tulburare de comportament.
Inteligența și talentul artisitc
O parte din validitatea (și așa mică) a testului „desenează-o-persoană” este dată de evaluarea talentului artistic sau a inteligenței. În ce privește inteligența, s-a găsit o corelație medie între IQ și scorul la testul desenului. În acest caz „medie” nu e suficient de bună. În ce privește talentul artistic, e de așteptat să aibă un efect, având în vedere că oamenii sunt puși să deseneze. Din cauză că nu este luat în calcul, apar erori de interpretare. De exemplu, unele părți ale corpului sunt mai greu de desenat decât altele, în special pentru copii, ceea ce face ca desenele lor să fie interpretate ca semn al neadaptării. Pe scurt, cei care nu au talent artistic riscă să fie diagnosticați ca patologici. Analize făcute de mai mulți psihologi sugerează că abilitatea astistică este determinantul cel mai important al variației figurilor. Într-un studiu făcut de Cressen în 1975, evaluările psihologilor au fost influențate de talentul artistic. Psihologii din experiment au trebuit să identifice schizofrenicii dintr-un grup de oameni (unii cu schizofrenie, alții fără) și nu s-au descurcat mai bine decât dacă ar fi ales la întâmplare, iar cei care au fost „identificați” ca schizofrenici au fost predominant cei netalentați la desen. A, și pentru a fi siguri, în realitate nu este nicio legătură între talentul artistic și schizofrenie.
În final, nici experiența evaluatorului nu îmbunătățește calitatea diagnosticului.
Concluzii
Am văzut, în mare, în ce constă testul „desenează-o-persoană”, am văzut cum sunt interpretate desenele și am văzut că este într-un mod foarte intuitiv. Chiar și pe mine ca sceptic m-a atras acest test când am citit despre tehnicile folosite pentru că sunt interesante (în general tehnicile proiective sunt interesante). Totuși, chiar dacă sună bine, nu putem să presupunem că funcționează. Și testele trebuie testate. Am văzut diverse studii și concluzia este clară: testul „desenează-o-persoană” este un dezastru. Toate utilizările proiective ale sale sunt inutile. Tot ce poate să spună acest test este cât de mult talent are la desen persoana evaluată și, într-un mod limitat, nivelul de dezvoltare cognitivă a unui copil (dacă desenează o persoană formată din cap și membre e mai puțin dezvoltat decât un copil care desenează și corpul).
Testul „desenează-o-persoană” nu vă poate spune ce trăsături are cineva sau dacă este bolnav!
2: L. J. Chapman and J. P. Chapman (1967). ‘Genesis of popular but erroneous psychodiagnostic observations’. Journal of Abnormal Psychology, 72, pg. 193–204; (Abstract)
3: Scott O. Lilienfeld, James M. Wood, Howard N. Garb, „The Scientific Status of Projective Techniques”, Psychological Science in the Public Interest, Nov. 2000, vol. 1, no. 2; Secțiunea Human Figure Drawing Methods; (Abstract)
Brian Dunning, realizatorul podcastului Skeptoid și al documentarului Here Be Drāgons, vorbește pe scurt despre diverse mituri, în seria inFact, promovată pe canalul său de YouTube. Recomand toate episoadele și vă dau câteva exemple: detoxificarea e o înșelăciune, energia New Age nu înseamnă nimic, vânzările multi-level (de tip Amway) nu aduc câștigurile promise, mâncarea organică nu e chiar așa de bună iar experimentul Philadelphia e un mit cultural.
inFact: Detoxification
inFact: New Age Energy
inFact: Network Marketing
inFact: Organic Food Myths
inFact: The Philadelphia Experiment
Dacă vă place Brian Dunning (sau dacă nu vă place dar vreți să aflați cum gândește un sceptic) vă recomand prezentarea sa de la Google:
„The ocean is now a homeopatic cure for terrorism.”
Un mit foarte răspândit e că folosim doar 10% din creier. Uneori e folosit de ezoteriști pentru a promova ideea că prin nu-știu-ce tehnică putem să ajungem să folosim mai mult de 10% din creier, iar marii maeștri folosesc cu siguranță mai mult. E doar o metodă de a vinde cărți, leacuri sau tehnici celor ce nu știu. Iar folosirea unui procent mai mare din creier nu înseamnă că devenim mai inteligenți sau mai creativi. O parte din creier este activ pentru a ne menține conștienți, alte părți sunt active când facem diverse activități, dar nu putem să compunem o poezie, să rezolvăm o problemă complexă de matematică, să ne gândim la o problemă abstractă, să identificăm un miros, să ascultăm muzică și să examinăm un puzzle complex, toate în același timp. Asta ar însemna să fie activ creierul la un procent mai mare decât cel obișnuit. Pe de altă parte, creierul este folosit în toate părțile sale (se observă din consumul de oxigen sau glucoză), dar nu este „activ” (așa cum apare pe scanări MRI). În plus, orice accident care are ca efect deteriorarea unei părți din creier are consecințe (dispar unele capacități), deci partea deteriorată este necesară. Iar dacă o parte din creier nu este folosită, se atrofiază.
În acest articol o să scriu despre un Nassim Haramein de Rômânia: Dan Preda. N-ați auzit de el? N-ați pierdut mare lucru… poate doar o porție de râs. Pe scurt, este încă unu’ care crede că a revoluționat știința modernă, dar nu-l ascultă nimeni pentru că, firește, este o „conspirație a oamenilor de știință” oamenii de știință sunt proști („orbi”). Ăsta este saitul principal de promovare a idéilor sale:
Vă las să-l explorați, și o să trec la „opera științifică” în care își descrie idéile revoluționare, Fundamentul Universului(sau pe Scribd) (în care apare și uimitoarea sintagmă geometrodinamica elicoidală), lucrare valabilă până în 2012, se pare. Pe a 2-a pagină ne prezintă înscrierea lucrării în registre de către Guvernul României, ca operă științifică. Pentru necunoscători s-ar putea să pară că ar fi „recunoscută ca valoroasă” de Guvern. Nu este așa. Oricine poate să scrie ce prostii vrea și să le înregistreze la Oficiul Român pentru Drepturi de Autor. Asta ca să nu fie nicio confuzie. Și nu pot să nu remarc că se declară „dipl.ing.”. E bine de știut că și-a luat diploma, dar nu precizează (decât pe la pag. 58) că este inginer mecanic (adică nu știe fizică modernă; diploma garantează doar că știe ceva fizică mecanică.. ceea ce se și observă din scrierile sale, predomină geometria simplă (euclidiană), forțele și momentele).
Fiindcă sunt atâtea prostii (amuzante uneori) în „lucrarea științifică” am scris în articolul anterior despre ce o să găsiți dacă o citiți. Aici o să scriu ceva despre „păcăliciul Dan Preda”. Și, dacă tot i-am menționat porecla, să vă spun de unde vine: fiindcă un „geniu” nu poate să rămână nedescoperit, a început să se promoveze și s-a gândit că un loc bun ar fi pe forumul ȘtiințaAzi. Acolo i s-a cerut să-și expună clar și pe scurt teoria (ce își propune, ce fundament matematic are, ce predicții face, cum a fost testată și de ce diferă față de știința oficială), lucru care l-a supărat (că doar el este geniu și teoria lui este „evidentă”). După câteva încercări de a le distrage atenția de la faptul că teoria sa este varză (nu are fundament matematic, nu prezice nimic etc.) le-a lansat o provocare forumiștilor:
Aratati-mi o geometrie a unei traiectorii in plan, a orcarui subsistem, si eu o ….”mananc”….
Iar Electron (un utilizator) i-a dat un exemplu. Cum credeți că a reacționat Dan Preda (utilizator: woodycat)? A început cu poveștile despre civilizații avansate, despre 2012, despre polarizarea opiniilor și despre Băsescu. Răspunsul e prea lung să îl citez, dar îl puteți citi în original aici. Discuția se întinde pe 13 pagini (în momentul acesta), 13 pagini în care oamenii serioși de pe forum încearcă să înțeleagă ce vrea „păcăliciul Dan Preda” să spună. Apreciez că au avut răbdare chiar dacă au trebuit să-i vorbească la fel ca unui copil, dar probabil pe-acolo sunt și mulți profesori așa că sunt obișnuiți. În final tot Electron trage concluziile:
Cu asta pacaliciul Daniel Preda, las si mincinos, dovedeste ca fabulatia sa este de fapt o incercare (penibila) de religie! Din cate vad eu, este vorba de RELIGIA IGNORANTEI. Daca mai continua in acest fel, propun doua lucruri:
1) Sa se schimbe numele discutiei in „Religia Ignorantei, propavaduita de Daniel Preda Georgel”
2) Sa fie exclus pacaliciul Daniel Preda de pe acest forum stiintific pe motiv de intentie de propoavaduire religioasa, pentru care deja avem precedent.
„Intelegerea vine din interiorul fiecaruia” ? „Inaltator” de-a dreptul!
Pacaliciule Daniel Preda, esti rugat sa mergi cu asemenea fabulatii in alta parte. Aici te afli pe un forum stiintific.
Tot ce era de spus!
O altă mostră de genialitate este oferită pe forumul electroniștilor. Este nevoie de înregistrare pentru a vedea mesajele, așa că am creat un cont (ca să nu mai pierdeți timpul): Utilizator: UnCititor | Parolă: pacalici.
Ce caută pe forumul electroniștilor? Păi, pe lângă promovarea minunatei teorii, vrea să-și construiască nu-știu-ce dispozitiv magic și are nevoie de componente electronice. Una dintre ele este o sursă de curent, dar nu orice sursă! El vrea o sursă de curent continuu care să producă frecvențe de ordinul GHz. I se spune că ce vrea el este imposibil, și chiar dacă ar fi curent alternativ tot ar fi foarte scump. Bineînțeles, se enervează și întreabă dacă e vreun electronist pe-acolo (s-a găsit cine să întrebe de electroniști pe forumul electroniștilor), la care EmyRulz îi răspunde: „Electronisti sunt, d-aia nici nu se baga! Dumneata ai nevoie de visatori nu de electronisti!”.
Apoi au început (continuat) să râdă de el. El a cerut să i se recomande „cel mai tare specialist în electro-magnetism din România” și i s-a recomandat un profesor șef al catedrei de magnetism de la o facultate de fizică. I s-a recomandat să-i trimită mail cu ideile sale și să posteze răspunsul primit. Din păcate n-a postat răspunsul și a zis că o să apeleze „tot la specialiștii… germani”, iar răspunsul unui electronist a fost: „Vezi ce le ceri, s-ar putea să se crăcăneze de rîs, la fel ca noi.” Epic Fail din nou!
Mai trebuie să precizez că până și cei din domeniul pseudoștiinței au respins idéile lui Dan Preda, dar nu din motiv că ar fi „pe lângă subiect”, ci pentru că a zis că Nassim Haramein (un alt mare geniu, firește) a greșit ceva. După părerea mea, dacă n-ar fi zis nimic rău de Haramein (și ar fi fost un pic mai modest) ar fi fost acceptat de comunitatea pseudoștiințifică.
Și, ceva amuzant care se potrivește perfect cu „geometrodinamica elicoidală”:
Turbo Encabulator
Și două citate (tot de la „domnu’ Dan”):
Eu, fiul omului, arăt umanităţii cheia
ce o ţine în mână de la începuturile ei.
Am suficienta putere pentru a face istorie!
Tu esti pregatit?
O Privire Sceptică 
